Untitled - USV - Annals of philosophy, social and human disciplines

256 Pages·2013·3.16 MB·Romanian

by  Casa Alba 9

UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE SUCEAVA
FACULTATEA DE ISTORIE ŞI GEOGRAFIE
DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE UMANE ŞI SOCIAL-POLITICE

COORDONATOR:
Marius Cucu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Paradigme umaniste : explorări în tradiţie şi actualitate /
coord.: Marius
Cucu. - Suceava : Editura Universităţii "Ştefan cel Mare",
2013
Bibliogr.
ISBN 978-973-666-405-2
I. Cucu, Marius (coord.)
316
Cuvânt introductiv

Termenul paradigmă îşi are originea în cuvântul grecesc paradeigma,
παράδειγμα, care înseamnă exemplu, model. În filozofia lui Platon paradigma
desemnează un prototip al lumii sensibile, lumea care se poate înălţa la nivelul
celei supra-sensibile doar prin fenomenul de participare asumativă a Ideilor,
Idei dintre care cele mai de preţ ar fi Binele, Adevărul, Frumosul şi Dreptatea,
Binele fiind Ideea-regină. Mult mai târziu, meditaţia filozofică va conferi
valenţe noi termenului de paradigmă şi le va aprofunda pe cele anterioare.
Astfel, în perimetrul filozofiei ştiinţei, paradigma devine, prin dezvoltările
analitice ale gânditorului epistemolog Thomas Kuhn, un mod global de privire
a fenomenelor, o perspectivă de ansamblu, un set, o grupare selectivă de
concepte şi idei, o arie de operare în care se poate desfăşura un anumit tip de
cercetare.
Termenul umanism îşi are originea în cuvântul german humanismus şi în
cel francez humanisme. El venea să desemneze, în zorii ieşirii din Evul Mediu,
marea perspectivă a reînnoirii viziunii asupra omului, plecându-se de la
redescoperirea modelului uman antic prin Renaşterea italiană. Era vorba nu
despre o revoltă împotriva Divinului sau de respingerea credinţei în Divinitate,
ci despre revelarea Divinului în om. Astfel, fiinţa umană devenea o creaţie
divină excepţională ce merită omagierea deplină în artă şi ştiinţă, cele două
fiind recunoscute drept elemente cheie în progresul uman, în saltul umanităţii
menită trimfului întru transcendenţă şi nu resemnării scolastice în faţa
evidenţelor păcatului primordial exacerbat de teologia medievală în
detrimentul relaţiei filiale cu Divinitatea. Această celebrare a fiinţei umane va
fi transpusă în practică de Renaşterea italiană şi de perspectiva teologică
protestantă, dezvoltându-se ulterior spre viziunile, uneori excesive, ale
Iluminismului şi spre cultul anacronic al Supra omului nietzscheean. Termenul
umanism şi-a păstrat, totuşi, dincolo de utilizările sale forţate, menirea de a
indica concepţia şi atitudinea ce investeşte încrederea şi deplina preţuire în
valoarea fiinţei umane.
Alăturarea celor doi termeni, paradigmă şi umansim, nu este una
întâmplătoare. Ea este menită să semnaleze posibilitatea de existenţă a unui
câmp comun pentru multiplele preocupări din domeniul ştiinţelor umaniste, o
dimensiune în solul căreia sunt ancorate multiple direcţii de cercetare ale
gândirii, afectivităţii şi faptei umane. Paradigmele umaniste gândite asemeni
unor ramuri diverse ce se desprind din acelaşi trunchi al problematicii omului
este titlul acestei serii de sinteze ce urmăresc prezentarea unor diverse
preocupări în spaţiul socio-umanistic. Textele cuprinse aici vor aborda
chestiuni tematici diferite ce aparţin istoriei, sociologiei, filosofiei, teologiei,
politologiei etc., chestiuni care, în diversitatea lor, constituie un cromatism
aparte asemeni unor culori multiple ce alcătuiesc un singur tablou, tablou ce
prezintă aici imaginea omului în nesfârşirea valenţelor telurice de existenţă şi
acţiune ale fiinţării sale sub semnul dialecticii dintre ideal şi realitate.

Lect. dr. Marius Cucu
Cuprins

Cuvânt introductiv ..................................................................................... 3
„Știinţa Omului” şi Fenomenologia .......................................................... 7
Metodologia cercetării comunităţilor locale ............................................ 27
Conştiinţă naţională şi conştiinţă istorică la români în epoca paşoptistă 93
Codependenţă şi impact în universul copilăriei ca urmare a consumului de
alcool în familie ..................................................................................... 113
Imaginarul şi teoriile cunoaşterii ........................................................... 121
Generaţia paşoptistă: între ideal şi realitate politică .............................. 127
Dezirabilul reafirmării eticii non-violenței. ........................................... 165
Perspective filosofice asupra culturii şi comunicării ........................ 181
Despre problematica dόxa în concepția lui Platon ............................ 191
Ontologie și recesivitate în concepția lui Mircea Florian ...................... 197
Viziunea lui John Mearsheimer asupra minciunii strategice ................. 205
Fazele coachingului ............................................................................... 215
Ideologizarea eticii în cadrul tehnologiilor emergente .......................... 227
Incursiuni hegeliene asupra tratamentului istoric al sistemelor filosofice,
de la Fichte la Schelling ........................................................................ 235
Convenția europeană a drepturilor omului ............................................ 251

„Știinţa Omului” şi Fenomenologia
Bogdan Popoveniuc
Conf. univ. Dr.
Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava

Rezumat
Paradigma ştiinţifică actuală este departe de a ne oferi o imagine
comprehensivă asupra omului şi universului în care trăieşte. În ciuda progreselor
uluitoare din domeniul ştiinţelor naturii şi inginereşti, se pare că înţelegerea
lumii care a făcut posibilă conștiința interogatoare este încă departe de a fi
elucidată. Dimpotrivă, s-ar părea că tocmai paradigma raţionalităţii tehnice,
care a făcut posibilă dezvoltarea civilizației moderne, este cea care împiedică
aprofundarea interogației asupra omului. Cunoaşterea omului comportă o
dimensiune fenomenologică fundamentală, pe care ştiinţa sa trebuie să şi-l
aproprieze.

Cuvinte cheie: metoda fenomenologică, ideologie, metodologia
cercetării, problema conștiinței.

Progresul ştiinţei, ca fenomen cultural, şi al discursului ştiinţific, aşa cum
îl cunoaştem în ziua de azi, a fost posibil nu atât datorită limbajului său
(matematic) care este universal, dar mai ales datorită faptului că enunţurile
ştiinţifice sunt deschise examinării. Ele sunt bazate pe experimente, ceea ce
înseamnă că sunt replicabile de oricine şi astfel verificabile de către alţii.
Mecanismul cunoaşterii ştiinţifice se bazează pe munca în echipă a celor
implicaţi în respectivul domeniu. Oamenii de ştiinţă din domeniile ştiinţelor
naturii (ŞN) lucrează împreună, construiesc şi utilizează acelaşi limbaj,
verifică şi dezbat ipotezele, enunţurile şi rezultatele şi îşi confirmă unul altuia
progresele. Dacă ne uităm, în schimb, la practicile cercetătorilor din ştiinţele
umane şi sociale (ŞUS) putem observa cu uşurinţă un mecanism cel puţin
bizar. Din punct de vedere istoric, acestea s-au dezvoltat, în perioada modernă,
„ca şi cum” ar fi fost ştiinţe pozitive. La suprafaţă, ele „imită” practicile din
cadrul ştiinţelor naturii. Cercetătorii fac studii, observaţii, imaginează ipoteze
explicative, îşi publică şi confruntă rezultatele, îşi contestă şi dezbat tezele în
cadrul evenimentelor ştiinţifice ş.a.m.d. Mai mult de atât, avem discipline
7
(precum sociologia sau psihologia experimentală) şi specializări (precum
psihologia comportamentală) care sunt replici fidele ale modalităţii şi
practicilor ŞN. În cazul lor, acest lucru este posibil pentru că au ambiţii
limitate: de a oferi o descriere exactă a expresiilor observabile (acele
„variabile observabile”). Dar ele rămân „ştiinţifice” atâta timp cât rămân la
suprafaţa fenomenului uman. „Să considerăm perspectivele sociologiei.
Această ştiinţă se află acum în stadiul istoriei naturale a dezvoltării sale. Au
existat încercări de construcţie a unui sistem dar, la fel ca în psihologie, ele au
fost premature şi au ajuns la rezultate nesatisfăcătoare. O mare parte din ceea
ce trece astăzi drept teorie în sociologie este de fapt o etichetare a fenomenelor
şi conceptelor în maniera istoriei naturale. (…) odată cu creşterea bogăţiei de
descrieri şi experimente, sociologia se apropie pe zi ce trece de antropologia
culturală, psihologia socială şi economie şi curând va fuziona cu ele. Aceste
discipline sunt fundamentale pentru sociologie sensu lato şi ele sunt cele care
au cea mai mare probabilitate că îi vor furniza sociologiei primele sale legi
fenomenologice.”1
Pentru restul ştiinţelor umane, dacă privim îndeaproape la ceea ce se
petrece, de fapt, în practică, vom observa că în cadrul lor nu există comunicare
reală. Un cercetător (în cel mai bun caz un grup restrâns numit şcoală sau cerc)
produce o explicaţie sau teorie, o dezvoltă şi o prezintă specialiştilor şi
publicului larg.2 Cu toate acestea, arareori însă o să vedem o comunicare în
adevăratul sens al cuvântului în cadrul aşa-numitei comunităţi ştiinţifice,
fiindcă nu există un scop comun (sau o comunitate ştiinţifică reală.) S-ar părea
că scopul cercetărilor umaniste, în opoziţie cu cel al ştiinţelor naturii, este
acela de a justifica importanţa teoriei, înţelegând aici, de obicei, aplicabilitatea
economică şi tehnologică, a unei concepţii particulare, importanţa socială a
activităţii cercetătorului3 sau de a valida locul şi acţiunile sale personale în

1 E.O. Wilson, Sociobiologia, Bucureşti: Editura Trei, 2003, p. 438.
2 Iar succesul unei teorii în ŞUS se bazează deseori mai degrabă pe modă şi autoritatea
publică sau politică decât pe puterea şi relevanţa tezei susţinute. Vezi, de exemplu, cazul
concepţiei, promiţătoare în sine, asupra reprezentărilor sociale, răspândită în spaţiul
francofon şi cel adiacent Franţei (Italia, Elvenţia) printre cercetătorii din ştiinţele sociale,
dar care nu a „prins” şi în spațiul anglofon.
3 Pentru Stanley Fish (Save the World on Your Own Time, Oxford University Press,
2008), de exemplu, în ciuda faptului că munca la catedră implică munca de cercetare în
aceeaşi măsură ca şi cea didactică, libertatea academică înseamnă doar libertatea de a-ţi
face datoria didactică (i.e. de a promova un corp de cunoştinţe şi de a înzestra studenţii cu
abilităţile necesare pentru a face la fel), şi nu şi libertatea de a face „tot ceea ce îi trece
profesorului prin cap” (în viziunea sa, această sintagmă acoperind promovarea caracterului
moral, opunerea rasismului, sexismului, opresiunii economice or altor boli sociale,
promovarea diversităţii şi democraţiei ori producerea de buni cetăţeni).
8
lume – ceea ce, am putea spune că s-ar reduce la efortul exclusiv de a apăra
demnitatea şi justifica existenţa specializărilor umaniste.
În ŞUS cunoaşterea realităţii umane este îngreunată nu doar de
reducţionismul specializării (împrumutat după modelul disciplinelor naturale),
ci şi de erorile apărute la nivelul idealogicităţii culturale.4 Există câteva
neajunsuri care fac ineficientă abordarea ştiinţifică standard în studiul
fenomenului uman, unele dintre ele deja sesizate şi documentate.5
1. În ŞN explicaţia trebuie să fie unitară şi mono-liniară, modalitate
incompatibilă cu explicaţia multi-nivelară şi pluri-raţională cerută de obiectul
de studiu al ŞUS;
2. În ŞN zarea interioară, „conţinutul ideativ, care ne va conduce în
procesul problematizării şi care din pricina aceasta va hotărî, când în mai
mare, când în mai mică măsură, însuşi conţinutul soluţiei ce se va da
problemei”, 6 este complex (pre)determinată de la bun început. Ideile
propulsive, datorită cărora problema ştiinţifică va evolua de la „punere” şi
până la „soluţie”, constituie un model complex, astfel că soluţiile sunt intens
prefigurate de acestea, iar subiectul va fi obligat să-vină-la-existenţă potrivit
unui tipar predeterminat.
3. Obiectivitatea din ŞN poate fi, în mod funciar, neetică;
4. Înţelegerea omului nu poate fi exclusiv raţională. Ea necesită, în plus,
conştiinţă de sine, responsabilitate, empatie şi deschidere către celălalt. „De
fapt, numai o interpretare empatică a tendinţelor şi stării de spirit a unei
societăţi contemporane poate uşura greaua sarcină a cercetătorului care o
studiază, sarcină care nu poate fi transmisă niciunui instrument. Doar o minte
omenească poate afla ce simt şi ce scopuri au alţi oameni.”7 La fel cum, o
cunoaştere corectă este imposibilă în absenţa implicării celorlalţi.

4 Dacă specializarea şi nefericita ei structurare a cunoaşterii pe care aceasta o determină
ar putea fi comparată cu „ochelarii de cal” care limitează orizontul vederii (şi lasă pe
dinafară alte trăsături semnificative ale fenomenelor), diversele idealogisme sunt mult mai
puternice deoarece ele transformă realitatea studiată precum ochelarii coloraţi (cei utilizaţi
pentru animalele rumegătoare din zonele aride) care nu doar limitează, ci alterează şi
culoarea. Pentru sensul termenului de ideologie, ca formă structurală mai generală decât
ideologia, vezi lucrarea mea „Idoli ideologii şi idealogisme”, în curs de publicare.
5 A.L. Macfie, „On the Break between the Natural and the Human Sciences”, The
Philosophical Quarterly, 1951, 1(2), Blackwell Publishing, 140-151; R. Mucchielli,
L'observation psychologique et psychosociologique, ESF, Paris, 1999.
6 L. Blaga, Despre conştiinţa filosofică, Editura Facla, 1974, p. 64. „…conţinut ce nu-l
găsim printre datele obiective ale problemei, şi care prefigurează până la un punct însuşi
răspunsul…” [ibidem, p. 64]
7 N. Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Bucureşti: Editura
Politică, 1979, p. 69.

9