Un destin aparte

231 Pages·2011·0.95 MB·Romanian

by  Rusu-Ciobanu Victor

VICTOR RUSU CIOBANU

UN DESTINAPARTE

— Evocare Istorica —
CUVÎNT ÎNAINTE

Să mă ierte cititorul care a citit primele două volume din
ciclul meu de evocări istorice „DACIA FELIX”, că, în volumul de
faţă şi ultimul, mă întorc la început către timpurile consumate de
acum ale Daciei lui Decebal, dar eroul cărţii „UN DESTIN
APARTE” — Callidromus, personaj existent, păşeşte pe drumul
destinului său cu totul neobişnuit în anul 101 î e.n. cînd regele
dacilor mai era în viaţă şi se pregătea de marea sa încleştare cu
imperiul roman. Callidromus, pe vremea aceea foarte tînăr, a
jucat un rol bine definit în evenimentele care au urmat. Zece ani
lungi despart începutul acestei cărţi de clipele cu care am încheiat
volumul precedent, fapt care totuşi nu constituie o lacună ci o
continuitate firească jalonată de episoade, direct ori indirect, şi
prin amintirile gîndite sau povestite ale personajului principal.

AUTORUL
C. Caecilius Plinius Traiano Imperatori,
1. Appuleius, domine, miles, qui est în statione Nicomedensi,
scripsit mihi quendam nomine Callidromum, cum detineretur a
Maximo et Dionysio pistoribus, quibus operas suas locaverat,
confugisse ad tuam statuam perductumque ad magistratus
indicasse servisse aliquando Laberio Maximo captumque a Susago
în Moesia et a Decebalo numeri missum Pacoro Parthiae regi,
pluribusque annis în ministerio eius fuisse, deinde fugisse atque în
Nicomediam parvenisse.
2. Quem ego perductum ad me, cum eadem narrasset,
mittendum at te putavi, quod paulo tardius feci, dum requiro
gemmam, quam sibi, habentem imaginem Pacori et quibus ornatus
fuisset, subtractam indicabat. Volui enim hanc quoque şi invenire
potuisset, simul mittere, sicut glebulam misi, quam se ex Parthico
mettalo attulisse dicebat. Signata est anulo meo, cuius est
aposphragisma quadriga.

1. Doamne, Appuleius, militar din straja Nicomediei, mi-a
scris că unul pe nume Callidromus, fiind reţinut de Maxim şi
Dionys, brutari în serviciul cărora se angajase, s-a refugiat la
picioarele statuii tale şi condus în faţa magistratului a declarat că
odinioară, în timp ce era servul lui Laberius Maximus, a fost
capturat de Susagus în Moesia şi dăruit de către Decebal regelui
părţilor, Pacorus, pe care l-a servit mai mulţi ani, a fugit apoi,
ajungînd în Nicomedia.
2. Adus la mine, mi-a declarat acelaşi lucru şi m-am gîndit
să ţi-l trimit. Am întîrziat puţin pentru că am pus să fie căutată o
piatră preţioasă ornată cu imaginea regelui Pacorus, care, zice el,
i-a fost furată. Aş vrea să ţi-o trimit precum ţi-am trimis lingoul
de metal pe care, zice el, l-a adus din ţara parţilor. L-am sigilat cu
inelul meu, al cărui pecete reprezintă o cvadrigă{1}.

(Scrisoarea a XVI-a din corespondenţa lui Plinius Secundus
cu împăratul Traian).
*
PROLOG

În faţa casei lui Onomaios se opri o lectică luxoasă cu
perdelele trase. Sclavul premergător lovi pămîntul îngheţat cu
bastonul său, anunţînd tare şi sonor:
— Prea nobilul Laberius Maximus, guvernatorul celor două
Moesii!
Mulţimea tomitanilor{2}, în mare parte negustori, se dădu la o
parte cu respect şi semne de umilinţă. Gălăgioasă şi plină de
vervă pînă atunci, amuţise, privindu-l cu teamă pe demnitarul
voinic, înalt, cu ochii duri de stăpînitor, coborînd din lectică.
Fără să ia în seamă pe cei adunaţi în jur îşi strînse mantaua
la piept cu gestul unui om friguros, aruncă o privire încărcată de
ură străzii abia curăţate de zăpadă, la capătul căreia se zărea
geana plumburie a mării, şi urcă grăbit scările casei.
Lumea ştia că, de obicei, îşi petrece iernile pe ţărmurile calde
ale Hellespontului sau Adriaticei, venind arareori la Roma pe care
din anumite pricini, n-o putea suferi. Dar iarna aceasta îl
prinsese pe aceste meleaguri, căci era război, treburi cu duiumul,
inspecţii prin cetăţi, de la îndepărtatul Noviodumum de la hotarul
nordic, pe Danubiu unde se afla baza navală a flotei romane, pînă
la Durostorum, fortăreaţa inexpugnabilă de pe acelaşi fluviu, de la
însoritul Dionysopolis, pînă la Histria cea nefericită care se luptă
întruna cu nisipurile ce-i împotmolesc intrarea în radă. Treburi
militare, organizatorice, măsuri de. apărare şi de vigilenţă,
aprovizionările armatei imperiale care luptă în Dacia şi se află la
porţile Sarmisegetuzei. Guvernatorul zăbovise două zile la Tomis
cu speranţa că gerul se va potoli, să poată pleca la Callatis şi de
acolo mai la sud, dar o depeşă militară îl chema neîntîrziat la
Durostorum. Iscoadele romane semnalau tălăzuiri ciudate printre
neamurile de geţi din cîmpia danubiană şi ale sarmaţilor de lîngă
rîul Boristene. Urma să plece a doua zi, dar între timp auzise de
licitaţia care se va ţine în casa falitului Onomaios, unul dintre cei
mai înstăriţi negustori din oraş. Fiind un mare amator de licitaţii,
la care se puteau procura totdeauna lucruri de valoare pe un preţ
de nimic, veni numaidecît...
Clădită pe malul stîncos din spatele Agorei{3}, la cîţiva paşi de
porticele portului, casa era foarte impunătoare. Intrînd în atriu,
guvernatorul îşi săltă sprîncenele a uimire, văzînd cît este de
spaţios. Numai priveliştea acestei încăperi sugera numărul şi
dimensiunile celorlalte. Perdele groase astupau uşile şi ferestrele
oblonite şi la lumina lampadarelor cu toate focurile aprinse se
putea vedea cît de multe şi cît de valoroase erau obiectele scoase
la vînzare.
— Ilustrissime! exclamă arhontele, apropiindu-se cu
plecăciuni adînci. Dacă ai venit să cumperi ceva din toate acestea,
îţi revine dreptul de a alege primul din ce a mai rămas din
bogăţiile sărmanului Onomaios.
— De ce sărmanului? întrebă guvernatorul cercetînd
obiectele.
— Pentru că şi-a dat ultimul obol, fatalităţii. A murit de
inimă rea după ce a aflat de naufragiul ultimelor sale corăbii.
— L-a moştenit cineva?
— Cum să-ţi spun, ilustrissime...? Are un fiu făcut cu o getă
nespus de frumoasă, dar a trăit doar cu ea şi n-a apucat să
înfieze băiatul.
— Credea că va trăi o veşnicie? Ce vîrstă avea?
— Patruzeci şi cinci de ani, vîrstă la care nu se moare de
inimă rea, dar durerea sa a fost prea mare. Numai în doi ani şi-a
pierdut imensa avere. Nenorocirile cădeau pe capul lui cum cade
grindina pe un ogor mănos.
Guvernatorul asculta din amabilitate. Nu era omul care să se
înduioşeze de soarta altora. Făcu ocolul atriumului. Privi cu
indiferenţă craterele{4}, ritoanele{5}, kantharosurile{6}, tipsiile{7},
blidele, vasele mari pictate din Delos, Argos, Chios, Rodos,
semnate de meşteri mari. Totuşi, toate acestea nu erau rare.
Bronzurile sculptate nu-l încîntau ca stil. Vasele fine de sticlă, atît
de subţiri încît nu se ştie cum înfruntă timpul, deşi sunau
armonios lovite uşor cu unghia, nu erau nici ele rarisime. Cîteva
baloturi de ţesături, covoare, perne, un vraf de îmbrăcăminte,
purtau acea notă provincială pe care numai un răsfăţat al sorţii,
umblat prin lumea largă, cum era Laberius Maximus, poate să o
surprindă. El ar fi vrut să descopere vase ciudate, ciocănite, din
aur, argint, bronz, aduse din ţări tainice, septentrionale, de
lucrătură scitică bunăoară, ceva ieşit din comun, ceva care poartă
pecetea naivităţii dar şi a neasemuitei fantezii barbare. Dar din
acestea nu văzu nimic; pesemne răposatul nu se omora după
ciudăţenii.
— Asta e tot, arhonte?
— Da, ilustrissime, dacă nu punem la socoteală casa
propriu-zisă, o vie ce i-a mai rămas şi sclavii. Tot căutînd să-şi
refacă situaţia, Onomaios a împrumutat sume mari de bani, pe
care noi, mai marii oraşului, sîntem obligaţi să le achităm măcar
în parte creditorilor. Nu va fi uşor să-i împăcăm. Răposatul îşi
ascundea bine nereuşitele şi totul a ieşit în vileag abia în ultima
clipă.
— Aş vrea să văd sclavii.
— Îndată, nobile Laberius, zise arhontele şi bătu din palme.
Porunci fostului administrator al lui Onomaios, un bătrîn în
haine cernite şi cu ochii plînşi, să-i aducă pe domestici.
La sosirea guvernatorului, din respect şi teamă, lumea golise
atriul, rămînînd pe loc doar autorităţile însărcinate cu licitaţia.
După cîteva clipe de aşteptare, în timpul cărora guvernatorul
fu poftit să şadă într-un jilţ, de după perdele apărură vreo
douăzeci de sclavi, care, făcîndu-i o adîncă plecăciune, se înşirară
în faţa lui.
Guvernatorul le aruncă o privire ageră de cunoscător şi
printre ei deosebi un tînăr frumos ca un Adonis, înalt, voinic,
demn, distins pînă şi în hainele sale mohorîte de sclav. Rar îi
fusese dat să vadă o asemenea mîndreţe de bărbat. Avea păr
negru, bogat şi ondulat, piele albă, catifelată prin care răzbătea
culoarea sîngelui sănătos, dar mai ales ochii mari, migdalaţi,
adumbriţi de gene lungi, de cea mai frumoasă culoare albastră
din cîte s-a văzut vreodată.
Acei care îl cunoşteau mai bine pe guvernator îi pîndeau cu
lăcomie schimbările chipului, ghicind în ele o admiraţie
nemărginită.
— Cine e? îl întrebă încet pe arhonte.
— Este Callidromus, fiul din flori al răposatului. Get după
mamă.
Şi văzînd uimirea în ochii romanului, adăugă:
— De fapt îi era ca şi un fiu bun, căci prima sa soţie murise
fără să-i dăruiască moştenitori. Îl crescu alături de sine şi îi dădu
o educaţie din cele mai alese. Tînărul uimeşte lumea prin erudiţia
şi talentele sale. Scrie, citeşte, socoteşte, cunoaşte retorica,
filozofia, arta poeziei şi cîntă la diferite instrumente muzicale. În
afară de aceasta — lucru rar în astfel de cazuri — este un
desăvîrşit atlet, călăreşte ca un trac şi e un bun corăbier. Din
nefericire însă nefiind înfiat şi fiind născut de o concubină
barbară, după lege intră în categoria sclavilor. De fapt dacă era
fiu bun, nimerea, ca moştenitorul unui falit, la închisoarea
datornicilor.
— Cît costă acest serv? întrebă guvernatorul apăsînd pe
cuvîntul „serv” ca şi cînd îi era teamă ca cineva să nu conteste
această stare de lucruri izvorîtă din interpretarea formală a legii.
— Începem licitaţia de la douăzeci de mii de sesterţi, spuse
arhontele, scuzîndu-se parcă.
— Cheamă-i pe toţi doritorii înăuntru.
Pînă ce arhontele dădu poruncile şi pînă ce se adunară cu
toţii, guvernatorul nu-şi luă privirea de pe chipul tînărului. Era
nespus de trist acest chip, ceea ce îi dădea un farmec deosebit.
Cu capul aplecat, ochii voalaţi de durerea pierderii ireparabile, şi
starea înjositoare în care ajunsese, el părea o întruchipare a
durerii.
Sclavii nu aveau voie să se uite în ochii oamenilor liberi.
Ştiind acest lucru Callidromus privea în jos, iar guvernatorul
putea să-l privească şi să-l admire în voie, fără să simtă vreo jenă.
Era atît de concentrat asupra chipului lui Callidromus, încît
tresări cînd răsunară cuvintele arhontelui:
— Onorabili cetăţeni, declar licitaţia deschisă. Printre noi se
află ilustrul Laberius Maximus, guvernatorul, şi socot că lui
trebuie să-i cedăm cinstea de a începe.
Glasul guvernatorului era alterat atunci cînd zise, indicîndu-
l pe Callidromus:
— Doresc să cumpăr acest sclav!
Unul dintre edili ieşi în faţă şi cercetînd tăbliţa cerată, citi pe
ea:
„Callidromus, sclav erudit, în vîrstă de şaptesprezece ani,
fără cusururi trupeşti, sănătos, înalt de şase picioare, brun cu
ochii albaştri, pielea corpului albă. Scrie, citeşte, socoteşte fără
greş. Cîntă din liră, harpă şi pectis. Meşter la călărit şi condus
corăbii. Preţul, douăzeci de mii de sesterţi. Cine oferă mai mult?”
Bineînţeles că după ce guvernatorul îşi exprimase dorinţa de
a cumpăra sclavul, nu a îndrăznit nimeni să-l concureze. Stăteau
în jurul jilţului, umili, privindu-l pieziş pe concurentul picat pe
neaşteptate printre ei, invidiindu-l, blestemîndu-l în gînd că le
răpeşte prada.
— Cine oferă mai mult? repetă edilul, gîndindu-se că dacă
nu s-ar fi băgat guvernatorul, suma putea să urce pînă la
cincizeci de mii, şi după ce îşi roti privirea prin atriu, lăsă mîna
ridicată să-i cadă în semn de adjudecare.
— Sclavul Callidromus este vîndut nobilului Laberius
Maximus contra douăzeci de mii de sesterţi!
Guvernatorul, care îi cunoştea prea bine pe aceşti lacomi şi
hrăpăreţi negustori, zîmbi maliţios şi zise:
— Servul mă va urma în călătorie. Să mi se facă îndată
înscrisul şi să vină împuternicitul vostru la mine să-i înmînez
banii. Adăugă pe urmă, cu o blîndă îngăduinţă:
— Callidromus, puere{8}, în clipele puţine pe care le mai am,
poţi să-ţi iei rămas bun de la prieteni şi să-ţi strîngi lucrurile la
care ţii.
Tînărul făcu un pas înainte şi apăsîndu-şi mîinile pe piept,
cu faţa luminată de bucurie îi răspunse plin de recunoştinţă:
— Nobile stăpîn, îţi mulţumesc că m-ai cumpărat. Făcu o
pauză de cîteva clipe învăluind întreaga adunare cu o privire
înnegurată. Ochii săi căpătară o nuanţă sumbră ce bătea în
violet, spunînd fără cuvinte cît de mult îi urăşte pe acei ce l-au
scos la mezat. Chipul i se lumină din nou cînd îl întoarse către
noul său stăpîn: — Mă duc să-mi iau rămas bun de la mama
mea, frîntă de îndoita durere a pierderii soţului şi a fiului. În ce
priveşte lucrurile, nu le mai am. Au fost scoase la licitaţie.
— Nu-i nimic, Callidromus, îi răspunse guvernatorul cu
îngăduinţă, deşi îşi dădea seama că a cumpărat un sclav prea
mîndru şi slobod la gură, adică un sclav care n-avea habar de
sclavie. Nu-i nimic! Unul din servii mei te va conduce la reşedinţa
mea, iar de lucruri să nu-ţi pese, o să ai altele mai frumoase.
*
Callidromus auzise multe lucruri rele despre noul său
stăpîn. Acasă, în port, în Agora, se vorbea despre guvernator că ar
fi venal, lacom, nestăpînit în plăceri. Se vorbea în şoaptă despre
murdarele şi necinstitele afaceri ale acestuia, despre feluritele
mijloace prin care îşi acapara avuţiile. Se spunea că-i plac la
nebunie darurile scumpe şi că pentru a le căpăta, recurge la
presiuni, minciună şi ameninţări. Se mai spunea că augustul
Traian nu-l iubeşte şi în ultima vreme îi supraveghează mişcările.
Dar Callidromus era prea tînăr, aproape copil. Treburile
acestea îi intrau pe o ureche şi ieşeau pe cealaltă. Mai ştia de la
răposatul său tată, că lumea e rea şi pornită să împroaşte cu
noroi pe cei pe care îi invidiază pentru faima, avuţia şi talentele
lor. Aşa se face că, după o întrevedere de o oră cu noul său
stăpîn, cucerit de amabilitatea şi rafinamentul purtării acestuia,
rămăsese încîntat, dornic să-l slujească cu devotament, socotind
că a fi servul unui guvernator este un noroc nevisat pentru unul
în situaţia sa. De aceea rămăsese foarte dezamăgit aflînd de la
mai-marele peste sclavi — Vitalis, că stăpînul a plecat în zori,
escortat de un manipul{9} de călăreţi şi a dat poruncă domesticilor
să plece cu căruţele în urma lui la Durostorum.
Vestea îl făcu să sufere. De ce stăpînul nu l-a luat cu el?
Oare nu ştia că el, Callidromus, ştie să călărească mai bine decît
oricare soldat din escorta sa, că este rezistent şi voinic ca oricare
militar?
Tot el, mai tîrziu, căuta să-l dezvinovăţească, căutînd fel de
fel de motive.
Bătrînul Vitalis îl lămuri simplu:
Ce să caute un civil, şi sclav pe deasupra, într-o unitate
militară? Ei sînt în misiune.
Un convoi de căruţe, încărcate cu fel de fel de lucruri
trebuincioase şi sclavi, dintre care multe femei, nu se întocmeşte