Table Of Content

Litere COLLEGIUM LITERE Terry Eagleton (n. 1943) a fost profesor de literatură engleză la univer sităţile Oxford şi Manchester; în prezent predă la Lancaster University. Este considerat cel mai important critic literar britanic în viaţă. Dintre lucrările sale cele mai cunoscute amintim: The Ideology of the Aesthetic (1990), The Illusions of Postmodernism (1996), The Idea of Culture (2000), Sweet Violence: The Idea of the Tragic (2003), The English Novel. An Introduction (2004), How to Read a Poem (2006). Tradus după Terry Eagleton, Literary Theory: An Introduction, Second Edition © 1983, 1996, 2008 by Terry Eagleton This edition is published by arrangement with Blackwell Publishing Ltd, Oxford. Translated by POLIROM from the original English language version. Responsibility of the accuracy of the translation rests solely with POLIROM and is not the responsibility of Blackwell Publishing Ltd. © 2008 by Editura POLIROM, pentru prezenta traducere www.polirom.ro Editura POLIROM laşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506 Bucureşti, B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7, ap. 33, O.P. 37; P.O. BOX 1-728, 030174 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: EAGLETON, TERRY Teoria literară. O introducere / Terry Eagleton; trad, de Delia Ungureanu. - laşi: Polirom, 2008 ISBN 978-973-46-1251-2 Bibliogr. Index I. Ungureanu, Delia (trad.) 82.09 Printed in ROMANIA Terry Eagleton Teoria literară 0 introducere Traducere de Delia Ungureanu POLI ROM 2008 Pentru Charles Swann şi Raymond Williams Cuprins Prefaţă la ediţia aniversară..................................................................7 Prefaţă la ediţia a doua........................................................................11 Prefaţă.................................................................................................. 13 Introducere. Ce este literatura? .........................................................15 1. începuturile literaturii engleze ca obiect de studiu...................33 2. Fenomenologia, hermeneutica, teoria receptării .......................73 3. Structuralismul şi semiotica ....................................................... 113 4. Post-structuralismul........................................................................151 5. Psihanaliza .................................................................................. 177 Concluzie. Critica politică............................................................. 223 Postfaţă............................................................................................. 249 Note................................................................................................... 273 Bibliografie...................................................................................... 283 Index................................................................................................. 293 Prefaţă la ediţia aniversară Această carte a împlinit un sfert de secol. Dar, dacă pare şi mai veche de atît, poate e pentru că de-atunci s-au întîmplat multe. Una dintre aceste schimbări este că teoria literară nu mai ocupă astăzi poziţia dominantă pe care o avea în urmă cu 25 de ani. Cînd a fost scrisă această carte, teoria, la fel ca filmul cel mai recent al lui Jean-Luc Godard, era nouă, străină, subversivă, enigmatică şi incitantă. Unii studenţi încă o găsesc aşa. Dar, la fel cum şocul produs de contactul cu arta modernă a fost în cele din urmă asimilat, aşa cum observa Frederic Jameson, iar Ulise al lui Joyce a ajuns un tip de naraţiune convenţională, tot aşa s-a petrecut şi cu teoria, care nu mai este astăzi materia stranie care era odată. într-adevăr, aşa cum am subliniat şi în postfaţă, asistăm astăzi la afirmarea unui fel de anti-teorie - însă şi aceasta, la rîndul ei, prezintă un interes teoretic. Prin aceasta se deosebeşte de obiecţiile filistine aduse de obicei teoriei, care constituie, în mare parte, dovada unei animozităţi, şi nu un argument. Oare asta înseamnă că teoria s-a „instituţionalizat” ? Cred că nu se poate răspunde corect la această întrebare, dacă dăm cuvîntului instituţionalizat (termen care poartă conotaţiile stranii ale seringilor şi ale cămăşilor de forţă) un sens pur peiorativ. Dacă astăzi teoria literară este predată în instituţii academice, acesta este un fapt de lăudat, nu de condamnat ca o capitulare neputincioasă. Lucrurile s-au schimbat în bine din acest punct de vedere, eu însumi ţinînd un curs săptămînal de teorie marxistă la Oxford, la începutul anilor ’70, curs neinclus în programa universitară şi care a întrunit dezaprobarea colegilor mei, curs care era mai puţin un seminar obişnuit şi mai mult un fel de refugiu pentru toţi studenţii criticaţi pe temeiuri ideologice. Majoritatea studenţilor la Litere au acum posibilitatea de a urma un curs sau două de teoria literaturii, fapt îmbucurător, de altfel. Şi totuşi, dintr-un anume punct de vedere, poate că aceasta este un fel de capitulare sau cel puţin un compromis îngrijorător, din 8 PREFAŢĂ LA EDIŢIA ANIVERSARĂ moment ce nu s-a urmărit ca teoria să îşi ocupe locul în rîndul cursurilor despre capodoperele literaturii ca un alt produs menit să-i atragă pe jucătorii profesionişti în jocul pieţei intelectuale. A înţelege astfel teoria înseamnă a-i înţelege greşit natura. în forma sa ideală, teoria interoghează toate aceste demersuri interpretative, refuzînd să coexiste cu ele paşnic şi să fie doar o opţiune între multe altele. în loc să se limiteze la a oferi noi metode pentru studiul textelor literare, ea pune în discuţie natura şi funcţia literaturii, precum şi instituţiile literare înseşi. în loc să se mulţumească să ne pună la dispoziţie modalităţi mai sofisticate de a aborda textele canonice, ea aduce în discuţie însuşi conceptul de canonicitate. Scopul său nu este doar acela de a ne clarifica ce înseamnă operele literare sau cît sînt de valoroase. în schimb, pune sub semnul întrebării preconcepţiile noastre despre sensul de bază al lui a însemna şi interoghează criteriile prin care evaluăm arta literară. A alătura unui curs de teoria literaturii unul despre simbolismul lunii la D.H. Lawrence ar însemna să facem ceea ce filosofii ar numi o eroare categorială. Ar fi ca şi cînd am studia marxismul ca pe o variantă a sociologiei, în loc să subliniem faptul că marxismul este, printre altele, o critică a însuşi conceptului de sociologie. Chiar prin structura ei, lumea academică încurajează astfel de erori conceptuale. La fel ca într-o piaţă, ea aşază laolaltă lucruri incomparabile. Aşadar, înţeleasă corect, teoria literară este un fel de meta-discurs. în loc să se prezinte doar ca o altă modalitate de a vorbi despre literatură, ea adoptă o poziţie critică faţă de alte forme ale analizei critice. Mai precis, priveşte cu suspiciune orice idee de-a gata, tot ceea ce este de la sine înţeles. Criticii se pot întreba dacă o anume turnură narativă este plauzibilă, dar naratologii vor să ştie mai întîi ce este această făptură ciudată numită naraţiune şi refuză să se lase amăgiţi de intuiţia că oricine poate recunoaşte o poveste. Dacă, de exemplu, un critic identifică structuri jungiene într-un roman, teore ticianul ţine să afle mai întîi ce înseamnă „roman”. Poate fi definit? Prin ce se deosebeşte un roman scurt de o nuvelă de mare întindere ? Criticii pot purta discuţii aprinse legate de statutul de scriitor minor sau major al lui Oscar Wilde, dar teoreticienii preferă să analizeze normele şi criteriile (adesea inconştiente) care stau la baza unor astfel de judecăţi. Orice lectură presupune interpretare ; dar hermeneutica se focalizează pe ceea ce se întîmplă în actul interpretării. Un critic PREFAŢĂ LA EDIŢIA ANIVERSARĂ 9 poate vorbi despre inconştientul unui personaj literar; un teoretician se va întreba mai curînd ce este un personaj şi dacă şi textul, la rîndul său, poate avea un inconştient. Ceea ce s-a petrecut în ultimele două decenii ar putea fi văzut drept o decădere a teoriei „pure” sau „elitiste” din poziţia sa privilegiată. Se vorbeşte mai puţin despre semiotică, hermeneutică, post-structu- ralism şi fenomenologie decît se vorbea în anii ’70 şi ’80. Chiar şi teoria psihanalitică este cumva mai puţin vizibilă decît a fost, în ciuda seducţiei şi a farmecului exercitate asupra intelectului. în schimb, post-modemismul şi post-colonialismul au preluat controlul, alături de un feminism vlăguit, dar care a reuşit să supravieţuiască. Această evoluţie este interesantă, întrucît semnalează, printre altele, o întoarcere dinspre piscurile rarefiate ale teoriei „pure” înspre depresiunile şi cîmpiile culturii cotidiene. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre noul istorism al anilor ’80 şi ’90. Feminismul, post-modernismul, post-colonialismul sînt mai mult decît simple fenomene literare. Dintr-un anume punct de vedere, acest lucru este valabil şi pentru teoria „pură”, din care doar o mică parte s-a născut în arena literaturii. Fenomenologia, hermeneutica şi post-structuralismul sînt curente filosofice; psihanaliza este o practică terapeutică; semiotica este ştiinţa semnelor în general, nu doar a semnelor literare. Noul istorism a încercat să elimine graniţa dintre operele literare şi cele non-literare, aşa cum făcuse şi structuralismul la vremea sa. Cu toate acestea, a vorbi în aceeaşi frază despre post-struc- turalism şi post-modernism sau despre semiotică şi post-colonialism reprezintă o altă greşeală categorială. Primii doi termeni din aceste perechi se referă la corpusuri teoretice, în vreme ce ultimii doi la realităţi culturale şi politice. A crede că sînt mai mult sau mai puţin acelaşi lucru ar fi ca şi cînd am susţine că filosofia lui Heidegger şi încălzirea globală intră în aceeaşi categorie. Iar acest tip de greşeală este unul la care ne îndeamnă uneori lumea academică. Dintr-un anume punct de vedere, această întoarcere spre viaţa cotidiană culturală şi politică este fără îndoială un lucru bun. Şi totuşi, ca întotdeauna, există şi un preţ. Teoria pură are neajunsurile ei; dar distanţa pe care o ia faţă de viaţa cotidiană îi permite, din cînd în cînd, să acţioneze ca o puternică instanţă critică în raport cu aceasta. In spatele tuturor acestor idei se ascunde o dimensiune utopică. Post-structuralismul visează o lume în care ierarhiile rigide şi polarităţile opresive