Sus la munte, la izvor

208 Pages·1992·2.962 MB·Romanian

by  Mircea Ordean

Mircea Ordean

Sus la munte, la izvor

Realizată în 1985-1992
Nepublicată
1918-1926

1919-1926

Introducere

O pătrundere în atmosfera anilor imediat următori primului război o putem face prin intermediul rîndurilor
avocatului Alexandru (Lică) Ionescu:

"Am urmat liceul la "Matei Basarab", unde exista încă dinaintea războiului o Societate de Gimnastică, Atletism,
Rugby, Footbal şi Excursii, îndrumată de cîţiva dascăli şi îndeosebi de profesorul Tudor Georgescu. După război (1919,
n.n.) această societate şi-a extins excursiile. Între altele, cam 150 de elevi, cu cîţiva profesori (conduşi tot de Tudor
Georgescu), am plecat cu trenul la Cîmpulung-Muscel şi de aici, pe jos, am suit Mateiaşul şi, trecînd prin Dragoslavele,
am ajuns la Rucăr. Localitatea a fost în amănunt studiată din punct de vedere geografic. De la Rucăr, pe scurtătura
croită de ciobani cu turmele lor, am ajuns la Podu-Dîmboviţei. Am trecut pe la peştera Dîmbovicioara, devastată şi ea
de război, apoi am urcat în ceea ce nouă, tinerilor, ne-a părut a fi inima muntelui (probabil zona din preajma refugiului
Grind, n.n.) şi unde am dat de o bornă a vechii frontiere. Păşeam de aici în Transilvania, de acum în România Mare; am
plîns de fericire şi am cîntat «La arme», «Eroi au fost...», «Ardealul, Ardealul».
Prin Giuvala am coborît la Bran, unde am fost primiţi, ospătaţi şi cazaţi de minunaţii români brăneni. Cum eram tineri
şi falnici, am încins o horă frăţească [...]
De la Bran, tot pe jos, am trecut prin Rîşnov, prin Cristian şi am ajuns cîntînd la Braşov, unde în centrul oraşului am
jucat «Hora Unirii». S-a suit la Postăvarul, mergîndu-se apoi, printr-o zonă devastată de război, pînă la Sinaia.
În 1920, 200 de elevi şi profesori au călătorit cu trenul pînă la Curtea de Argeş, unde au fost vizitate monumentele
istorice din localitate. Aproximativ prin locurile unde s-a deschis de curînd o cale ferată (linia Vîlcele-Rîmnicu Vîlcea,
cîndva în execuţie şi actualmente abandonată, n.n.), am mers la Rîmnicul Vîlcii. Pe firul Oltului, în sus, am trecut pe
lîngă Călimăneşti şi Căciulata, poposind finalmente la Cozia. Am recitat aici poezia «Umbra lui Mircea», chiar din turnul
de unde se inspirase poetul Grigore Alexandrescu. Am luat apoi în piept, tot pe jos, acea splendoare a naturii, defileul
Oltului. Pe Lotru, am umblat apoi la Voineasa, considerată pe atunci a fi în creierul munţilor.
Cu trenul, am mers pînă la Sibiu, oraş pe atunci cu majoritate germană, pe care ne-a făcut deosebită plăcere să-l
vizităm. Cu nu mai puţină încîntare am privit din tren drumul pînă la Arad şi Timişoara, iar de aici la Anina şi Oraviţa."

Cum se înfăţişa turistul montan al epocii, ne-o spune un alt contemporan:

"... Bine echipaţi, adică încotoşmănaţi chiar şi în miez de vară cu bocanci grei, ţintuiţi şi jambiere de lînă, cu bastoane
înalte (alpenstock-uri sau «alpiştoace», cum le ziceau călăuzele din Sinaia) şi purtînd saci de spate îndesaţi cu
merinde, haine, pătură, lampă de spirt, cutii de conserve şi altfel de cutii şi cutiuţe, căni şi ibrice şi toate cele
trebuincioase dichisului drumeţului pe munţi cu adăposturi rarisime."

Din punct de vedere social, dintre aşa-numiţii regăţeni urcau înainte de 1916 pe munte doar feţe subţiri,
fără îndoială iubitori de natură dar suficient de comozi şi înstăriţi pentru a închiria călăuze, cai, porteuri1. După
război (cînd "se pare că au înviat timpurile vechii Elade [iar] educaţiei fizice generaţiile noi îi acordă, alături de
cultivarea minţii, un loc de frunte"2), o dată cu media de vîrstă a colindătorilor munţilor au scăzut în oarecare
măsură şi posibilităţile lor materiale.

1 Legat de această situaţie, nu vom face greşeala de a o atribui precarităţii materiale a celorlalţi: pur şi simplu nu sosise vremea
exploziei turistice din anii '20.
2 Gazeta Sporturilor, 14 septembrie 1924.
1
Sus la munte, la izvor…

Adăposturi

Imediat după război, fiinţa în Bucegi doar cabana Mălăieşti, turiştii putînd înopta de asemenea la Cantonul
Schiel1 şi la Schitul Peştera (unde, "pentru o cinste făcută părinţilor schitului, părintele Ioil îţi face mămăliguţă
şi-ţi dă cartofi şi varză"2). Găzduirea la stîne era problematică, în funcţie de ospitalitatea ciobanilor şi de
modul în care era stimulată ea de către oaspete.
În 1923 este construit adăpostul "Hanului Drumeţilor" de la Peştera, dar în iarna următoare o avalanşă
distruge casa de la Mălăieşti (1578 m alt.), din fericire nelocuită în acel moment. În august anul următor, pe
terasa aceleaşi văi, la cota 1700 de această dată, S.K.V.3 inaugurează o nouă cabană. De bunul mers al
lucrurilor aici a rămas să se ocupe Paraschiva Stănilă, al cărei soţ murise în război4. Pentru a asigura legătura
noului adăpost cu punctul Prepeleac5, din însărcinarea S.K.V., Carol Lehmann a construit tot atunci o potecă.
Aceeaşi asociaţie amenajează în 1926 la Bolboci (Bulboace), pe Valea Ialomiţei, o cabană. Acest adăpost beneficia
de curent electric, încălzire cu sobe şi posibilităţi de aprovizionare prin intermediul funicularului Schiel. Serviciul, ireproşabil,
era asigurat de un român, Creţu.

Războiul a afectat, cum era de aşteptat, relaţiile dintre români şi saşi, stare de lucruri remarcată şi în unele
scrise turistice. N. Urechia de pildă are în Vraja Bucegilor un capitol de un antigermanism uimitor astăzi,
tendinţă pe care o regăsim şi la Mihai (Gold) Haret, acţionînd prin pana proprie sau prin intermediari precum
Jacqueline Salles6 şi C.I. Ionescu.

1 Interiorul cantonului, format dintr-o încăpere mică, o săliţă, avea trei uşi, care duceau: la dreapta – în camera cantonierului, în faţă – în
camera rezervată familiei Schiel şi funcţionarilor mai mari ai fabricii, iar la stînga – în camera rezervată turiştilor. Cînd mergeai mai des şi te
cunoşteai cu cantonierul, mai dormeai şi în camera rezervată familiei Schiel sau în cea a cantonierului. Camera turiştilor era «mobilată» cu
un prici mare, cu cetină de brad în chip de saltea, iar pentru acoperit se afla la îndemînă o cergă mare, dar cam nespălată. În cameră se mai
găseau o masă mare din brad, două bănci şi o sobă din cărămidă...” (N. Baticu, Amintirile unui alpinist, p. 27-28).
2 Ion Săvescu, în Gazeta Sporturilor, 23 septembrie 1924. Tot Săvescu a scris la moartea părintelui Leonida, despre ospitalitatea
acestuia: "Toţi care treceau pe la Schitul Nou întîlneau la intrarea în ograda schitului un omuleţ în rasa de monah, care cu vorbe puţine îţi ura
bun venit. / Imediat ce se auzeau chiote în pădure şi se aştepta să-i sosească musafiri se ducea prin chiliile schitului pentru pregătiri de
primire. Patul comun cu fîn proaspăt aşternut. Chilia curată şi împodobită cu icoane. / Leonida era cel mai întreprinzător dintre călugări. Ştia
să lege cărţi, făcea dulgherie şi în ultimul timp construise aproape singur un fierăstrău acţionat de apele Ialomiţei.../ În chilia lui a fost găzduit
şi principele Carol.../ Primea ce i se dădea fără să spună vreodată că e prea puţin. Te ruga frumos să spui prietenilor tăi să nu-i strice chilia
cu iscălituri sau tăieturi pe pereţi. / La plecare te mai poftea şi alta dată, îţi întindea mîna, îţi ura drum bun şi te binecuvînta..." (Gazeta
Sporturilor, 18 martie 1926)
Este drept că schitnicilor le mai picau şi altfel de oaspeţi, cum a fost cazul în 1931, cînd hoţii au jefuit călugării cît şi îngrijitorii de la
Padina. Atunci, pentru că nu aveau cei 10 000 lei solicitaţi, stareţul Mihail, călugării Antonie şi Gherasim au fost bătuţi de către răufăcători.).
3 Siebenbürgischer Karpaten Verein (Clubul Carpatin al Transilvaniei), fondată în 1880, desfiinţată de autorităţi în condiţiile anului 1944.
Deşi marea majoritate a membrilor era formată din saşi, a constituit la vremea ei cea mai mare formaţiune turistică de pe teritoriul României
(5000 membri).
4 Despre Ion junior şi Paraschiva Stănilă scrie Nestor Urechia (Vraja Bucegilor): "Păzitorul, Ion Stănilă, este lipsă, fiind plecat la Rîşnov,
după merinde [...] Paraschiva este o matroană trupeşă, la faţă măr copt, cu ochi rîzători, icoană a celei mai înfloritoare sănătăţi. Liota de
copilaşi agăţaţi de fusta ei nu o împiedică să-şi vadă de treburi, adică o gospodărie în regulă: găini, porc, vacă [...] Îndată ne puse la
dispoziţie, pentru la noapte, odăiţa de lîngă bucătărie si, pînă una alta, pe un preţ foarte modest, nişte cafele cu lapte «à la Viana», gustoase
[...] La masa de seară ne ospătează împărăteşte lelea Chiva: unt, smîntînă, mămăliguţă, ouă, pui fript. Zău aşa, nu te-ai crede în creierii
munţilor la 1 600 metri altitudine..." Ipotetica excursie a cercetaşilor lui N. Urechia este datată iulie 1913. Tot înainte de primul război, M.
Gold aminteşte că la Casa S.K.V. Mălăieşti preţurile erau modice iar serviciul de calitate, spre deosebire de adăposturile româneşti.
5 Cronologic, primul în zonă a fost deschis lui Deubel (Casa Mălăieşti-Prepeleac-vîrful Bucşoiului-Omul, "însemnat cu vopsea pe
bolovani", după cum zice N. Urechia). I-a urmat poteca Take Ionescu, croită la 1899 şi care lega, îndeobşte pentru uzul turiştilor de la sud de
Carpaţi (i s-a şi zis "poteca românească"), Pichetul Roşu de Prepeleac.
6 "Am dori să vedem (la Casa Bolboci, n.n.) – căci numai aşa ar fi frumos – limba română pe picior cel puţin de egalitate cu limba
germană".
"Deşi bine amplasat, fără a fi totodată la fel de spaţioasă şi confortabilă precum cea de la Peştera, [cabana] Bulboacele este departe
de a fi simpatică şi primitoare. Un spirit puţin amabil pare că o domină şi numeroşi sînt cei care [...] au fost în repetate rînduri primiţi prost."
Nedreaptă este şi afirmaţia că adăpostul Mălăieşti (cabanier, românul Ion Stănilă!) ar fi fost "destul de rău îngrijit şi puţin primitor cu turiştii
de alta limbă decît cea germană" (extrase din Anuarele Bucegilor)
"... Dar acolo ? Să fie bărbat ? Să fie femeie ? Mister ! Un grup de saşi zgomotoşi...: toţi erau (accoûtrés de façon bizarre). Bărbaţii
purtau toţi pantaloni scurţi de culoare verde, deasupra genunchiului, în timp ce mai toate însoţitoarele lor aveau [...] un pantalon foarte scurt
care le dezgoleau pînă sus [...] ca la music-hall... Ciudată îmbrăcăminte pentru practicarea alpinismului!" (Jacqueline Salles, alias Mihai
Haret, în Al treilea anuar al Bucegilor, pag. 35-45)
2
1918-1926

Asociaţii
Exceptînd "Hanului Drumeţilor" (transformat în 1925-26 în Turing Clubul României), mai existau la acea
vreme în ţară mai multe asociaţii turistice, cît şi secţii de turism ale unor cluburi sportive (de pildă Voinţa,
Stadiul Român, la ultimul printre animatori fiind Eugen Stoian, Virgil Ioan, Walter, fraţii Stoenescu, V.
Popescu).
Organizau excursii, în vara anului 1925: "Macabi" (Sinaia-Peştera-Buşteni), "Asticus" (Sinaia-Piatra Arsă-
Buşteni), "Unirea", "Amicii Naturii" 1. În aceeaşi perioadă, în cadrul Federaţiei Societăţilor de Sport din
România apare o subcomisie de turism (fondatori: Tenis Club, Sportul Studenţesc, Amicii naturii, Maccabi,
Juventus şi Petrolul), care în scurtă vreme pune la punct excursii pe munte: Piatra Craiului (conducător I.
Săvescu) şi Sinaia-Peştera-Strunga-Bran (conducător Ionel Beju). În 1926, subcomisia avea un comitet
compus din: Mişu Nicolescu (preşedinte), Ion Carabaşu (secretar), Tudor Constantinescu, Carol Krampa,
Cristache Dedula.

Parcurg acum munţii şi formaţiuni de militari, cum este cazul batalionului de vînători ce suie în vara anului 1924 Valea
2
Horoabei .

Numeroase asociaţii turistice îşi fac simţită activitatea şi în ţară. La Sinaia, de pildă, fiinţează cercul
"Peleş", înfiinţat în aprilie 1923 de către Decebal Mateescu, căpitanul Dimăncescu, fraţii Calista, C.I.Ionescu,
Walter Muston şi alţii, ca preşedinţi de onoare figurînd Teodor Rosetti-Solescu şi Gh. Mateescu. La 1926,
cercul era condus de D. Dimăncescu, Ilie Radu ("cel mai bun schior şi alpinist al nostru") şi C.I. Ionescu,
intenţionîndu-se între altele organizarea a două tabere de munte (cu tot atîtea cursuri de alpinism, ce nu par
să fi avut loc însă).
Pe malul Dunării, la Călăraşi, cîţiva elevi de liceu, încurajaţi şi ei de vreun dascăl iubitor de natură, pornesc
deseori pe munte. Între remarcaţi îl găsim pe Nicolae Comănescu3, devenit ulterior căţărător de elită.
Excursiile mateiştilor
În deceniul trei este de evidenţiat şi o pleiadă de excursionişti bucureşteni, cu merite de excepţie în
dezvoltarea ulterioară a alpinismului românesc: Nicolae (Nae) Dimitriu, Cristache Dedula, Victor Mateescu,
Paul Nedelcovici, Ionel Săvescu şi alţii. Aceştia, formaţi iniţial de inimosul Tudor Georgescu de la Liceul Matei
Basarab, odată deveniţi studenţi întreprind în 1920-21 cîteva ture deosebite; iarna: Valea Urlătorilor-Peştera

1 În opinia lui Cristache Dedula, "Amicii Naturii" a reprezentat o continuare a "Prietenilor Naturii", asociaţie polisportivă de orientare
comunistă, despre care I.I. Dunăreanu scria (Almanahul Turistic 1972): "Folosindu-se de prilejul antrenamentelor şi întrecerilor sportive, şi
mai ales de organizarea de excursii în mijlocul naturii, s-a creat posibilitatea de a se înfăţişa participanţilor aspecte ale situaţiei politice din
acea perioadă [...] informări despre stările de lucruri din Uniunea Sovietică, despre procesul istoric al formării primului stat socialist din
lume...".
2 M. Haret, Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera, 1924.
3 Numele lui N. Comănescu apare pentru prima dată în Gazeta Sporturilor legat de prezenţa lui în Bucegi, de Paşti 1925. În extrasele din
registrul Casei Peştera, aflate în Anuare, pentru prima dată îi întîlnim semnătura la 25 octombrie 1925, într-un grup de tecerişti călărăşeni. În
aceeaşi perioadă, Cristache Dedula îl întîlneşte la Grindul Pietrei Craiului, de unde merg împreună pînă în Valea Viştei din Făgăraş. Apoi,
după un parcurs cu cortul, N. Comănescu semnează în Gazeta Sporturilor (18 ianuarie 1927), articolul "În lungul Carpaţilor".
3
Sus la munte, la izvor…

Ialomiţei-Şaua Strunga-Bran; Buşteni-Mălăieşti-Scara-Ţigăneşti; vara: Bucegi-Leaota-Păpuşa; Piatra Craiului-
Bucegi.
Acest grup parcurge şi creasta Carpaţilor Meridionali: în 1921, cu plecare din Grădiştea Retezatului, iar
în 1922 din Teregova-Banat, ambele ture încheindu-se în munţii Făgăraşului.

"În aceste excursii se punea acut problema alimentaţiei întrucît în munţi nu găseai nimic şi totul trebuia
cărat în spate. Cîte 10-15 zile nu aveam decît pîinea cărată pe sfoară, costiţă afumată, ciocolată menaj (cu
kilogramele) pe care o mîncam pe pîine (plus conserve, ne-a completat C. Dedula, n.n.) şi ce ne dădeau
ciobanii pe la stîne" (Al. Ionescu)

În ce priveşte adăposturile, din valea Cernei pînă la Jiu au întîlnit doar unul, cabana lui Kendefi din
Retezat. Mai bine stăteau lucrurile în Parîng şi Cibin, nu şi în Făgăraş, unde cabanele dinainte de război
fuseseră distruse 1.
S-au folosit hărţile Marelui Stat Major, care puteau fi achiziţionate din librării.

În 1924, iarna, acelaşi grup bucureştean a mers la Peştera, via Mălăieşti-Omul.

Ideea acestei din urmă excursii i-a venit lui Tudor Constantinescu, în cursul unui drum în Făgăraş, toamna,
unde grupul fusese surprins de o neaşteptată ninsoare: "Ce-ar fi dacă am merge de Crăciun în Bucegi ?"
Zis şi făcut. În seara zilei de 29 decembrie 1924 s-au întîlnit în Gara de Nord, unde Nae Dimitriu a inspectat
echipamentul participanţilor. Fiecare adunase ce putuse, ca nişte studenţi în permanentă jenă financiară ce
erau. Au petrecut noaptea la vila familiei Săvescu din Buşteni, de unde a două zi, dis-de-dimineaţă, au pornit pe
drumul Văii Cerbului. Odată cu altitudinea, a crescut şi grosimea stratului de zăpada. Din Pichetul Roşu au
coborît la Glăjărie (era ora 16 cînd au luat aici masa), suind apoi la Mălăieşti.
Noua cabană, ridicată la 1720 m alt., i-a întîmpinat, în lipsa cabanierului, cu un bileţel: "Nu spargeţi uşa, e
deschis". Înăuntru au găsit tot necesarul unei înnoptări comode în acel loc: lemne de foc, maşină de gătit, lampă
de gaz şi chiar un pom de Crăciun, rămas de la braşovenii care petrecuseră aici sărbătorile.
După ce au lăsat o sumă de bani ca plată a găzduirii, către amiaza zilei următoare au pornit în sus pe firul
văii. Deşi aveau un singur piolet, au răzbit prin Hornul placat în unele locuri cu gheaţă, folosiţi fiind aici
"ghimparii" (colţari aplicaţi doar vîrfului bocancului). Noaptea lăsîndu-se devreme în acea epocă a anului, de la
Omul către Peştera s-a mers la lumina lunii. În vale, la casa Hanului Drumeţilor, au avut bucuria să-i întîlnească
pe Mihai Haret şi pe Bucura Dumbravă; cu primul unii au vorbit despre viitorul turismului, în vreme alţi membri ai
echipei au discutat împreună cu scriitoarea despre opera lui Panait Istrati.
Au dormit la schit, acoperiţi cu păturile din rucsaci. După o zi de odihnă, coborîrea spre Buşteni s-a făcut pe
Valea Jepilor2.

Asemenea drumuri de iarnă, cît şi cele estivale cu parcurgerea mai multor masive (numite de participanţi
campwanderung) vor constitui o prezenţă permanentă în activitatea acestui grup. În august 1927 treceau, de
pildă, din Piatra Craiului în Bucegi, Elena Panciulescu, Vivi şi Cristache Dedula, Ion Carabaşu, Tudor
Constantinescu, Cristache Dedula, sublocotenent I. Păunescu, Nicu Naci, Eufrosina Hodrescu şi Ion Săvescu.
În grupul animat de Dimitriu şi Dedula mai pot fi amintiţi Lucian Bacu, Tudor Constantinescu, Paul Creţoiu, Iosif
Salter, Nicu Alexandrescu, Dumitru Carabaşu, Dumitru Ionescu-Crânguri.

1 Cf. articolului "Alte adăposturi şi cabane în munţii noştri", de Cristache Dedula, în Gazeta Sporturilor, 16 decembrie 1924.
2 După spusele proprii (scrisoare, 1932, către R. Ţiţeica), N. Dimitriu urca iarna pe munte din 1918. Despre o atare îndeletnicire,
avocatul nota: "Cine n-a pătruns în mijlocul netulburatei singurătăţi a marilor înălţimi în zilele de iarnă, cînd peste imensa împărăţie a munţilor
pasul omului trece atît de greu; cine n-a rătăcit pe sub albele arcade ale pădurilor, ca printr-o lume de vis, ţesută din lumină şi argint, cine în
sfîrşit, n-a ascultat în liniştea unui adăpost pierdut în mijlocul pustietăţii de gheaţă, uriaşa răzvrătire a viscolului, trecînd în goană peste culmi
şi văi, acela nu se poate mîndri ca a cunoscut în adevărata ei măreţie, frumuseţea muntelui românesc. (Introducere la un articol despre întîia
ascensiune hivernală a Rîpei Zăpezii, în Buletinul Alpin, nr. 1/1934)
4
1918-1926

Alte excursii
Am menţionat trecerea grupului Dimitriu pe la Casa Peştera, în decembrie 1924. Se mai aflau în acel
moment acolo şi alţi turişti. Dintre ei, Mihai Ciupagea, Spiru Gold-Haret şi Petre Coliban au cercetat în acele
zile, sub conducerea lui Mihai Haret, văile Şuchelniţei şi Doamnelor, în vreme ce Toni Zlatko şi doi tovarăşi au
explorat Horoaba şi creasta către Omul. Încîntate de zilele petrecute atunci la Peştera ("unde am fost de sute
de ori şi sper să mă mai duc"1) era şi grupul de prietene animat de Bucura Dumbravă.
În registrul Casei Peştera întîlnim menţiuni legate de trecerea prin acel loc şi a altor personalităţi:
– Vara anului 1924: profesorul Ion Simionescu, Ermil Pangrati şi, după o excursie de 30 de zile în munţii
Coziei şi ai Făgăraşului, trei fruntaşi ai SKV.: Fr. Kepp, Rudolf Czekelius şi Dan Rădulescu.
– 1925: Sim. Şt. Radian, Sextil Puşcariu, Alexandru Borza, Vasile Teodorescu.
– 1926: Dr. Vasile Steopoe, ing. N. Caranfil2

Tot acum, străbat înălţimile Teodor Rosetti-Solescu, Nicolae Gherasi (care în 1925 ştia deja Valea
Gălbenelelor), foarte tînărul Alexandru Beldie, fraţii Stoenescu şi mulţi, mulţi alţii3.
Turiştii
Dorinţa de competiţie, proprie tinerilor dornici dintotdeauna să se afirme, a marcat după primul război şi
mişcarea turistică.

1 Cartea munţilor, ed.II-a, pag 80. Este fără îndoială o exagerare.
2 Despre inginerul Nicolae Caranfil, în deceniul patru adevărat Mecena pentru unele asociaţii turistice, se spune că a comandat piesa de
artilerie amplasată în 1916 pe vîrful Coştilei. Locul a fost ţinta unui intens bombardament inamic, despre care Petre Gold-Haret scria: "Ne
aflăm pe Sorica [...] Cît e noaptea de lungă, cu riscul de a primi vreun obuz în cap, stau şi privesc la zidul fantastic al Coştilei, iluminat de
coloraţii extraordinare, cînd se sparg de dînsul obuzele nemţilor care produc şi ecouri nemaipomenite, prin ploaia de bolovani ce provoacă"
(Nestor Urechia, Vraja Bucegilor, ed. 1979, p.194-195).
3 Cu pasul, începînd cu 1922, a bătut mare parte a ţării şi Mircea Eliade. Despre aceste deplasări, el nota, între altele: “Nu voi uita
niciodată viscolul şi troienele care ne-au întîmpinat, într-o vacanţă de Paşti, cînd ne apropiam de Schitul Scheia agăţat pe un perete al
Carpaţilor; sau ploile reci, nesfîrşite, pe care le-am îndurat, apăraţi doar de pelerinele noastre scurte, neîndemînatic confecţionate din foi de
cort, cînd am trecut Cheile Bicazului şi am ajuns în Cîmpia transilvană. Nu voi uita bivuacurile pe Piatra Craiului [...] Într-o vacanţă de Paşti [...]
am pornit spre cabana de la Schitul Ialomicioara. Dar înainte de a ajunge bine la Pietrele Arse, timpul s-a schimbat brusc, a început să ningă
şi curînd s-a pornit viscolul Eram vreo cinci, şase băieţi, toţi îmbrăcaţi în haine de primăvară [...] Plecasem din Sinaia destul de tîrziu, şi din
cauza viscolului am rătăcit drumul. Nu mai ştiu cîte ore am mers aşa, oarecum la întîmplare, prin zăpadă. Se făcuse de mult întuneric, cînd
am dat peste o cabană, pe care o foloseau, probabil, în timpul verii, lucrătorii de la o întreprindere forestieră. Am spart lacătul şi am intrat.
Am aprins focul, am pregătit ceai şi l-am băut cu mult rom, înveselindu-ne [...]
Adormisem, cînd ne-au trezit lovituri puternice în uşă. A trebuit să deschidem. Erau doi lucrători care purtau cu ei un mort, într-un fel de
sanie improvizată. Îl aduceau de sus, de pe munte, şi, zărind dogoarea focului prin ferestruicile cabanei noastre, s-au oprit să ni-l
încredinţeze nouă. Ei erau lucrători, trebuiau să fie dis-de-dimineaţă la fabrică. Dar ne-au asigurat că vor înştiinţa jandarmeria din Sinaia şi
vor trimite să-l ridice.
«Dacă-l lăsăm în faţa uşii, îl mănîncă lupii pînă dimineaţă», ne-a spus unul din ei, văzîndu-ne că ne codeam să-l primim.
L-a aşezat, învelit într-o manta, chiar lîngă uşă. Nu cred că vreunul din noi a mai dormit în noaptea aceea [...] Reîntorşi la Bucureşti, ne
simţeam foarte mîndri de primejdia prin care trecusem.” (Pare să fie vorba de accidentul lui Dippon, în aprilie 1925, despre care scrie şi
Gazeta Sporturilor, n.n.).
Altădată, “o furtună de o extraordinară violenţă ne prinsese [...] pe Pietrele Arse. Cînd trăznetele au început să cadă la cîteva zeci de
metri de noi, exaltarea mea n-a mai cunoscut margini. M-am căţărat pe o stîncă şi am început să cînt, mai mult urlînd, Cavalcada din Walkiria
[...]”.
Despre escapadele montane ale studentului său a aflat şi profesorul Nae Ionescu: “«Ce-ai de gînd să faci în vara asta?» «Urc pe Bucegi,
şi de acolo pe Piatra Craiului»”. (Memorii, 1991, pag. 80, 84, 97 şi 124)
5
Sus la munte, la izvor…

"Cu cît sacul de spate era mai voluminos şi mai greu, cu atît turistul era considerat mai «tare», sacul uşor,
mic, fiind denumit «sac de fraier», iar dacă ajungeai la cabană, pînă să-ţi tragi sufletul erai asaltat de ceilalţi
turişti cu întrebări: «Pe unde ai urcat? Cîte ore ai făcut?» Şi dacă noul sosit declara ca turist «încercat» că
bunăoară a făcut numai 3 ore de la Sinaia la Peştera Ialomiţei, se simţea dator, pentru completarea
performanţei, să adauge: «Şi cu ce greutate în spate! Pune şi d-ta dom’le mîna şi te convinge!»".1

Alţii au ţinut să învingă muntele şi în condiţiile dificile ale iernii, iniţial pe drumurile clasice, apoi pe văile de
abrupt.
S-au organizat în aceeaşi perioadă, poate influenţat de manifestări similare ale S.K.V., şi concursuri de
cros montan2. Cel dintîi de care avem ştiinţă a avut loc la 25 octombrie 1925, sub oblăduirea Subcomisiei de
Turism a F.S.S.R. Ruta, măsurînd 45 de kilometri, pornea de la Buşteni, atingînd succesiv Valea Cerbului,
Omul (comisar de control: Grigore Pescaru), Peştera (Butmăloi şi Repanovici), Bolboci (Petruş, Farcaş şi
Răspop), Cantonul Jepi (Săvescu şi T. Constantinescu), revenindu-se finalmente în Buşteni.
Bucureştenii – concurenţi, juriu şi spectatori – au călătoritîn vederea acestei întreceri cu trenul de noapte,
într-o aglomeraţie de nedescris. Sosiţi la ora 3 şi jumătate în localitatea de sub Caraiman au fost întîmpinaţi
cu ceaiuri calde de către cofetarul Moarcăş, în localul căruia s-a purces imediat la înscrierile de concurenţi.
Apoi, la ora 5, cu mult înaintea răsăritului, s-a dat plecarea în cursă.
Initial plutonul a fost condus de către Cr. Dedula şi H. Taflan, dar dincolo de Poiana Coştilei în frunte s-au
instalat fraţii Alexandru şi Toma Calista, care aveau să treacă de altfel primii linia de sosire. Timpii pe parcurs
ai cîştigătorului, Alexandru Calista: Omul ora 745, Casa Peştera 845, Bolboci 10, Canton Schiel 1210. După cei
doi fraţi (secundul venind după două minute) au sosit Iuliu Kroner (la 20 de minute), Ion Petrescu (după o oră),
Const. Stoenescu (la o oră şi jumătate) şi Starjil. Ceilalţi au abandonat pe parcurs, dar pentru efortul lor
merită consemnaţi Matei Stelian, Ioan Coza, Cristache Dedula, Horia şi Const. Taflan, Nicolae Comănescu,
Brandwein, Untăreanu, Bela Sas şi Zăinescu.
După cursă, unii concurenţi s-au îndreptat spre gară, alţii au găsit puterea să meargă alături de oficiali la
Peştera. În ziua următoare, unii dintre membrii subcomisiei de turism, îndrumaţi de Comănescu, Repanovici,
Răspop şi Petruş, au făcut o excursie în zonă, coborînd pe Valea Horoabei.
Peste o lună, cofetarul Moarcăş a organizat o alergare similară, învingătorul primind o pereche de
bocanci. Apoi, sub impresia unui accident mortal petrecut în munţii Făgăraşului la un cros al SKV, subcomisia
de turism a hotărît că în viitoarele curse să instituie pauze de 30 de minute după fiecare etapă de parcurs. De
asemenea, startul nu s-a mai dat din Buşteni, ci de la Omul, atinse fiind apoi Bulboace, Cantonul Schiel şi
Buşteni. În prima alergare de acest fel a cîştigat Constantin Enache (premiu: un termos şi un serviciu de
aluminiu pentru ceai şi masă).
În 1927, pe ruta Buşteni-Peştera-Sinaia, a cîştigat Costică Pascu, urmat de fratele său Filică, de Iosif
Covaci, G. Gâtej şi N. Loga. Învingătorul a primit un butoiaş de bere, dar după cum declara, odată cursa
încheiată tot ce şi-a dorit a fost să doarmă.
Ulterior s-a renunţat la asemenea manifestări 3.

Tot acum, "noul (pentru Vechea Românie, n.n.) sport al schiului face din iarna pe munte nu o piedică, ci o
ispită" 4.

1 Alex. Beldie, “Amintiri şi cugetări din 50 de ani de drumeţie pe Bucegi”, în Muntele, nr. 1/1990.
2 Acest gen de mers pe munte a fost adoptat în ultimii ani de Viorel Vlăduţ, care, între altele, a parcurs Valea Jepilor în 1 h 13' iar apoi
Chamonix-Mont Blanc în 3 h 40' (cf. Tineretul Liber, 12 ianuarie 1993).
3 Între participanţii la crosurile citadine din această perioadă, ieşiţi pe locuri fruntaşe chiar, întîlnim oameni de munte ca Paul Büchler,
Matei Dănăţoiu, Traian Belitoreanu şi alţii.
4 Buletinul Alpin, nr. 1-2/1936.
6
1918-1926

Protecţia mediului
De fapt, în această perioadă, spre disperarea unui Mihai Haret, nu se face nimic pentru ocrotirea naturii.
Ciobanii culeg floare de colţi cu sacul, pentru a o vinde în gară la Sinaia ori în alte locuri1. Pentru a-şi
procura fonduri, subcomisia de turism din F.S.S.R. comercializează şi ea, la meciul de fotbal Slavia-Juventus,
flori de colţi în valoare de 1085 lei, cu intenţia de a repeta acţiunea. Tot acum, constructorii Monumentului
Eroilor stîrpesc realmente Floarea din Şaua Mare a Caraimanului (cu menţiunea că la distrugerea barăcilor
lăsate de aceşti muncitori decisiv a fost aportul turiştilor...). Leontopodium Alpinum a fost culeasă şi din
zonele de abrupt, de către alpiniştii epocii, unii alcătuind din zeci de exemplare iniţialele asociaţiei din care
făceau parte.
Raritate în Bucegi, în Carpaţi în general, a devenit şi capra neagră. Vînată fără cruţare, numărul acestor
animale s-a împuţinat alarmant, iubitorul de natură socotindu-se norocos dacă zărea vreunul în cursul unei ture
de abrupt.
Toate aceste acţiuni devastatoare au fost stăvilite doar în parte prin promulgarea în 1930 a Legii
monumentelor naturii.

1 "În ceea ce îi priveşte pe ciobani îi consider o adevărată nenorocire a munţilor, prin rolul de adevăraţi vandali pe care-l îndeplinesc cu o
criminală inconştienţă." (Dan Rădulescu, în al treilea anuar al Bucegilor)
7
Turing-Clubul României

TURING CLUBUL ROMÂNIEI

Hanul Drumeţilor

Între bucureştenii rămaşi în capitala ocupată de inamic la 1916-18 se aflau şi iubitori ai muntelui,
statornici excursionişti în alte vremuri dar nevoiţi în noile condiţii să-şi limiteze drastic aria călătoriilor.
Astfel, un grup avînd între componenţi pe publicistul Emanoil Bucuţa organiza în acea perioadă şezători,
unde, alături de reconfortante aduceri aminte, se punea la cale viitorul turismului românesc.
La o astfel de întîlnire s-a aşezat într-o seară a anului 1917 şi scriitoarea Bucura Dumbravă1.

Pe numele ei real Fanny Seculici, Bucura Dumbravă s-a născut la Bratislava, emigrînd în România
împreună cu familia2 pe cînd avea cinci ani. În apropierea munţilor, Fanny a simţit nevoia să le colinde
întinsurile, într-o vreme cînd coborîrea ei şi a unei prietene în Rucăr (conduse de o călăuză) a provocat
senzaţie în rîndul localnicilor. A colindat mai multe masive montane din ţară, fermecată fiind îndeosebi de
Retezat, Făgăraş şi Bucegi ("În Bucegi nu ştiu care munte mi-e mai drag...", dar pare să fi iubit însă cel mai
mult zona Peşterii Ialomiţei). A făcut parte dintre primii "boieri" care s-au încumetat să pătrundă în abruptul
prahovean; împreună cu una din nelipsitele ei prietene (şi sub conducerea unui ghid de talia lui Gheorghe al
Sandei), Bucura Dumbravă a urcat înainte de 1914 văile Albă, "Gălbinelului", Mălinului3, Morarului, probabil şi
altele. Îndrăzneţe drumuri pentru acele vremuri a întreprins şi iarna4.

Prezenţa Bucurei Dumbravă alături de "drumeţi" (cum îşi spuneau cei din grupul lui E. Bucuţa5) le-a
animat întrunirile, contribuind la atragerea în cerc şi a altor turişti. Între aceştia s-a aflat şi Mihai Gold-
Haret6.
Experienţa în materie de organizare turistică a "Drumeţilor" era destul de redusă. Marea lor majoritate
nu făcuseră parte din vreo formaţiune românească de profil1, mulţumindu-se să cotizeze la grupări străine.

1 Bucura Dumbravă a scris romanele Haiducul şi Pandurul, alături de Mama lui Ştefan cel Mare şi Sarea norodului.
În 1917-1921 îi întîlnim semnătura în ziarul Lumina, apoi, sporadic, în Viaţa Romînească, Ideea Europeană şi
Convorbiri Literare.
2 Carol I, “dacă a avut nevoie să se consulte cu cineva, a făcut-o la începutul domniei lui cu tatăl său, iar mai apoi
cu Iuliu Seculicz, un slovac supus austriac, şi Basset...” (Ion Bulei, Arcul aşteptării, 1981). La începutul secolului, la
Sinaia exista o vilă Seculicz, iar între cei cărora I.L. Caragiale le trimitea, în vara anului 1905, salutări de la Berlin, se
aflau şi "Fanny Szeculics (,) M-me Szeculics şi d-l" (cf. Ş. Cioculescu, Caragialiana, 1977.)
3 "Valea Mălinului am urcat-o într-o zi pe dibuite împreună cu o prietenă şi doi oameni harnici dar care nu mai
fuseseră nici ei vreodată pe acolo. Instinctul topografic al ţăranului născut la munte e însă foarte sigur. Mi-aduc aminte
de conversaţia ce se repeta din zece în zece minute între una din noi şi omul care urca în frunte: Gheorghe, ce se
vede? Mai merge înainte? Pînă unde se vede, e bine, domnişoară... Dar nu ştiu cum o fi înainte... La zece seara [eram]
în vîrful Coştilei..." (Cartea munţilor, ed. II-a, Cap. Stîncile )
4 Excursie Peştera–"muntele Jepi" (poteca Schiel)–Buşteni, cu Elena Romniceanu şi patru porteuri, la 10 decembrie
1912 (cf. Bucegii din Buşteni nr. 36).
5 Nu este clar cine a propus întîi acest apelativ. Mihai Haret scrie în acest sens: "Am cunoscut pe Bucura Dumbravă
la Bucureşti, în anii ocupaţiei, cînd îi plăcea să ia parte la reuniunile unui mic cerc denumit de mine Drumeţii..." (Boabe
de Grîu, aici şi în continuare nr. martie 1930), contrazis fiind însă de E. Bucuţa: "Aveam încă [...] de la 1909 sau 1910,
un mic cerc de prieteni [...] Ne ziceam drumeţi [...] Făceam sub ocupaţia germană [...] mici şezători pentru noi. La una
din aceste şezători s-a aşezat într-o seară şi Bucura Dumbravă" (Al doilea anuar al Bucegilor).
6 Apropierea dintre Bucura Dumbravă şi Mihai Gold-Haret a fost probabil facilitată de soţia acestuia din urmă,
Suzanne, pentru care Bucura nutrea simpatie.
1
Sus la munte, la izvor
Pe atunci mai exista, chiar dacă apatia membrilor şi vitregia vremurilor îi reduseseră drastic activitatea, Societatea
Turiştilor Români. Această asociaţie construise pe munte drumuri şi cabane, efectuase marcaje, organizase numeroase
excursii, reflectate în paginile unei publicaţii de ţinută: Anuarul S.T.R. Seteriştii îl primiseră cîndva cu braţele deschise pe
Mihai Gold-Haret, promovîndu-l extrem de repede în comitet, dar acesta nu pare să se fi angajat cu energia vîrstei şi firii
sale la redresarea asociaţiei. El se mulţumea, de pildă, să admire curăţenia adăpostului S.K.V. de la Vlăduşca, dar nu a
întreprins nimic pentru refacerea adăpostului propriu din învecinatul Grind2.

Încă din timpul războiului Bucuţa şi apropiaţii săi visau la înfiinţarea unei asociaţii montane pe care o
doreau în pas cu cerinţele timpului.
I-au spus "Hanul Drumeţilor".

Ideea înfiinţării unei noi asociaţii i-a aparţinut Bucurei Dumbravă ("cel mai hotărît dintre ctitori", cf. E.
Bucuţa; graţie acestuia din urmă ideea a fost "frumos concretizată în revista Ideea Europeană"). Scriitoarea
avea în vedere un adăpost pentru iubitorii muntelui în Sinaia, sub forma unui "locaş confortabil [...] cu
bibliotecă, muzeu şi sală de conferinţe. Erau fără îndoială himerele unei "vizionare, îndrăgostită de bine, de
frumos, de util", la care Bucura pare să fi meditat dinainte de război. Majoritatea "drumeţilor" ignorau însă
dificultăţile transpunerii în viaţă a unui asemenea plan. Era nevoie de oameni practici, dispuşi să-şi sacrifice
un volum considerabil de muncă şi timp. Şi-a asumat această dificilă sarcină Mihai Haret.
Plămădit din aluatul spiritual al celor dornici să-şi conducă semenii, Mihai Haret viza postul de lider unic
al preconizatei formaţiuni. Conştient însă că sprijinul colaboratorilor este hotărîtor într-o asemenea
întreprindere, a făcut acestora cîteva concesii. Şi i-a alăturat, de pildă, în calitate de fondatori, pe Bucura
Dumbravă şi Emanoil Bucuţa.

Deşi îl proiectase şi îi dăduse chiar numele, odată înfiinţat "Hanul Drumeţilor" Bucura Dumbravă a avut mai
puţin a face cu el decît s-ar crede. Ea nu a făcut niciodată parte din consiliul de administraţie, iar prin 1924 nu
cunoştea nici măcar costul unei acţiuni a societăţii (probabil datorită nepriceperii administrative, despre care
Bucura însăşi avea "cea mai proastă părere"3).
La rîndul său, Emanoil Bucuţa4 (şi el un răsfăţat al literelor) nu a rămas multă vreme în conducerea
"Hanului Drumeţilor", absorbit fiind fără îndoială de obligaţiile profesionale.

Titulatura de "Hanul Drumeţilor" aleasă pentru noua asociaţie se înscria în eforturile iniţiatorilor ei de a
reforma lexicul românesc. Astfel, în termenul "«drumeţ» vream să punem corespondentul neaoş al
turismului"5, "han" era asociat ideii de cabană montană, "alpinist" devenea carpatist, restaurant – "ospătărie"
etc.6

Ca organizare, "Hanul Drumeţilor" era o societate anonimă pe acţiuni, formulă turistică unică pe
meleagurile noastre. Explicînd raţiunile care au impus această opţiune, M. Haret a motivat că grupările

1 Valeriu Puşcariu afirmă (Enciclopedia Turistică Românească – în continuare E.T.R. –, 1946), preluat şi de alţii, că
Bucura Dumbravă s-a aflat printre fondatorii Societăţii Carpatine "Sinaia", asociaţie în care s-ar fi format ca turişti
Mihai Haret şi Emanoil Bucuţa – pretenţii inexacte însă.
2 Anuarul S.T.R. 1915, articolul "În octombrie la Piatra Craiului".
3 Scrisoare către Mihai Haret, 5 martie 1921.
4 Emanoil Popescu (Bucuţa) (1887-1946). Licenţiat în filologie modernă. Redactor la Ideea Europeană, Boabe de
grâu şi altele. În 1926, şeful Direcţiei Poporului din Ministerul Muncii. Secretar general în Ministerul Cultelor şi Artelor
(1932-33 şi 1939-40), important factor de decizie la Fundaţia Carol.
5 E. Bucuţa, op. cit. Ulterior, A. Pandrea (op. cit.) a apreciat că "«drumeţ» a prins şi va rămîne, fiind aproape
echivalentul românesc al neologismului «turist»".
6 Paradoxal, franţuzismele nu aveau să dispară din scrisele lui Mihai Haret şi ale prietenilor săi; Bucura (care a scris
o singură carte în româneşte) a fost numită tot Fanou etc.

2