Supremația experienței. Conservatorismul anglo-saxon

293 Pages·2012·1.42 MB·Romanian

by  Adrian-Paul Iliescu

A -P I
DRIAN AUL LIESCU
•
Supremaţia experienţei
Colecţia: ISTORIA MENTALITĂŢILOR
Coperta colecţiei: Cristian NEGOI
Coperta I: Fotografie de Radu-Petru Iliescu, Felinar din Londra

Editori: Aura CHRISTI & Andrei POTLOG
Lector: Silvia MIREA
Tehnoredactor: Alexandra-Alina PREDA

Editura EuroPress Group
OP-22, CP-113, Sector 1, Bucuresti,
Cod 014780, Romania
Tel/Fax: [phone]
E-mail: [email protected]
http://www.europressgroup.ro

Anul apariţiei: 2012
Ediţie Digitală

ISBN 978-606-8012-01-8

Copyright © 2012 EuroPress Group

Parteneri:
www.librariapentrutoti.ro
www.bibliotecaeuropeana.ro
www.contemporanul.ro
A -P I
DRIAN AUL LIESCU
Supremaţia experienţei
C –
ONSERVATORISMUL PRAGMATIC
-
VIZIUNEA ANGLO SAXONĂ
E P G
URO RESS ROUP
ADRIAN-PAUL ILIESCU, năcut la 17 aprilie 1953 în Bucureşti,
a studiat filosofia între 1972-1976, şi a obţinut titlul de doctor (cu o teza
de filosofia limbajului) în 1983. Din 1990 predă la Facultatea de Filosofie
a Universităţii Bucureşti; a fost Senior Visiting Fellow la mai multe
universităţi sau institute din Occident: St John’s College, Universitatea
din Cambridge; Facultatea de Filosofie de la Universitatea din Bielefeld
(Bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt); Institutul pentru ştiintele
omului din Viena s.a. A conferenţiat la universităţi din Anglia, Germania,
Austria, Franţa, Belgia, Ungaria. A fost, de asemenea, Fellow al Colegiului
Noua Europa din Bucureşti. Este autorul a zeci de articole şi eseuri apărute
în publicaţii de specialitate sau în reviste culturale: Secolul XX, Viaţa
românească, Contemporanul. Ideea europeană, Cultura, Observator
cultural, Dilema, 22. Este editorul a numeroase volume de specialitate şi
traducătorul unor filosofi ca Wittgenstein, David Hume, John Stuart Mill,
Michael Oakeshott, F. A. Hayek.
În România, a publicat cărţile: Filosofia limbajului şi limbajul
filosofiei, Editura Ştiinţifică, 1988; Conservatorismul anglo-saxon, Editura
All, 1994 – Premiul Ion Petrovici al Academiei Române; Liberalismul –
între succese şi iluzii, 1998; Solitude and the Birth of Modernity, New
Europe College, 1999; Wittgenstein: Why Philosophy Is Bound to Err, la
Editura Peter Lang, Frankfurt am Main, 2000; Introducere în politologie,
Editura All, 2002; Anatomia răului politic, Editura Ideea Europeană, 2005;
Etică socială şi politică, Editura Universităţii din Bucureşti, Ars Docendi.
P I
ARTEA
P
ROFILUL CONSERVATOR

I.1 R
AŢIUNEA CONSERVATOARE
„a oferi oamenilor un singur panaceu, aşa cum
socialiştii oferă panaceul naţionalizării, înseamnă
doar a-i înşela şi pe ei şi pe noi înşine. Viaţa nu
este atât de simplă”
Anthony EDEN (1946)
A fi conservator este un lucru foarte dificil. Cu mult
mai uşor este să fii socialist radical sau liberal doctrinar,
deoarece socialiştii radicali şi liberalii doctrinari au, fiecare,
catehismul lor: unul al planificării, naţionalizării şi solidarităţii
comunitare, sau unul al dereglementării, privatizării şi
individualismului. Conservatorismul pragmatic1 nu posedă însă
un catehism similar; publicului obişnuit, care vrea un program
aplicabil – ba chiar imediat – îi poate deci părea că el nu are
nimic de oferit, deoarece este lipsit de program. Şi nu numai
de program.
Conservatorismul pragmatic nu are principii doctrinare;
dacă are anumite principii, acestea sunt perfecte tautologii.
Cel mai faimos dicton conservator, acela al vicontelui Falkland,
spune că:
„atunci când nu este necesar să schimbi nimic, este
necesar să nu schimbi nimic”.
1 Pe tot parcursul acestei cărţi, folosesc termenul de «conservatorism»
pentru a mă referi la conservatorismul pragmatic, nu la formele doctrinare
de conservatorism (care, desigur, au catehismele lor). Pentru simplificare,
şi mai ales pentru a nu cădea în pedanterie, nu voi mai introduce de fiecare
dată calificativul «pragmatic».
ADRIAN-PAUL ILIESCU• 10
Aceste vorbe simple au declanşat virulente tirade şi au
făcut să curgă valuri de cerneală, în texte vehement critice;
s-a invocat caracterul lor „reacţionar” şi „rigid”. Însă, acest
presupus principiu al imobilismului nu este decât o inofensivă
tautologie sau un banal adevăr al bunului simţ: ceea ce
funcţionează bine (deci nu impune o schimbare) nu trebuie
schimbat! Lucrul care trece mereu neobservat este că dictonul
conservator nu interzice schimbarea în sine, ci numai
schimbarea inutilă şi inoportună, adică acea modificare impusă
nu de realitatea socială, ci de proiectele unei imaginaţii
necontrolate. Modernitatea europeană a tratat prea ades
societatea ca instrument al unor ambiţii sau planuri arbitrare;
ceea ce spune în fond dictonul lui Falkland este că societatea
nu este un instrument al voinţei, ci o realitate încăpăţânată,
care nu se va lăsa schimbată de ambiţii justificate speculativ
sau nepotrivite faţă de datele situaţiei.
Nu întâmplător conservatorismul pragmatic se opune
politicii (şi în general manifestării umane) bazate pe principii.
El crede că principiile sunt foarte bune, dar numai atunci când
funcţionează foarte bine; iar ele funcţionează bine numai când
există un complicat şi amplu consens public asupra lor. Trebuie,
mai întâi, să existe consens asupra înţelesului unui principiu;
apoi, să existe consensul asupra valabilităţii sale; în sfîrşit,
un consens asupra modului de aplicare al unui principiu
(unde? când? cum? în ce măsură? se va aplica el).
Aici devine limpede diferenţa dintre conservatorismul
pragmatic şi liberalism. Liberalii cred în raţionalitatea anumitor
principii (principiul maximei libertăţi individuale egale; principiul
autoreglării spontane a economiei; principiul reducerii la minim
a rolului statului; principiul reducerii dreptăţii la legalitate etc.)
şi cer realizarea consensului social asupra lor – cu alte cuvinte,
pentru ei principiile raţionale determină sau comandă con-
sensul. Dimpotrivă, pentru conservatori valoarea şi valabi-
litatea principiilor este determinată de consensul public. Nu
aranjamentele sociale raţionale (bazate pe principii, legi,
instituţii) determină ordinea şi organizarea raţională a treburilor
omeneşti, ci, dimpotrivă, existenţa unei ordini sociale
(tradiţionale) raţionale dă sens şi valabilitate practică aran-
jamentelor instituite deliberat. Edmund Burke, fondatorul
gândirii conservatoare moderne, semnala că „Moravurile sunt
mai importante decât legile. De moravuri depind, în mare
11 •Supremaţia experienţei
măsură, legile”. Cu alte cuvinte, nu legile şi principiile crează
dreptatea şi moralitatea, ci dreptatea şi moralitatea (consensul
asupra a ce este drept, legal, moral) dau sens, valoare şi
aplicabilitate legilor şi principiilor. Instituţiile şi aranjamentele
politice nu trebuie să creeze consensul raţional, ci să fie
expresia acestui consens, căci – subliniază filozoful american
George Santayana – „instituţiile politice nu slujesc la stabilirea
ascendenţei regulilor în societate, ci numai la înregistrarea
acestei ascendenţe sau la aplicarea ei în amănunt”.
Ascendenţa moravurilor, a obişnuinţelor normative şi a
consensului public faţă de legi, principii reglementatoare şi
instituţii politice indică ascendenţa tradiţiilor faţă de
aranjamentele deliberate, «raţionale», ale oamenilor: căci
moravurile, obişnuinţele comportamentale sau spirituale şi
consensul sunt, toate, produsul unor tradiţii comune. Este
indiscutabil că atitudinea conservatoare presupune respect şi
o anume loialitate faţă de tradiţii, după cum, în multe cazuri,
implică o anume nostalgie faţă de trecut, chiar şi – uneori –
faţă de chipul său oarecum întunecat (Ambrose Bierce
observa cu maliţie că un conservator este un om îndrăgostit
de relele existente, pe când un liberal este un om care vrea
să le înlocuiască cu altele).
Însă ideea conservatoare nu implică un ataşament
complet şi necenzurat faţă de orice tradiţii; ea nu presupune
ecuaţia gerontocratică şi maniheistă «tradiţional = bun, nou =
rău». Atitudinea conservatoare nu se confundă cu orice
atitudine reacţionară şi ea nu se bazează pe utopia inversă a
reeditării trecutului (adică a repetării irepetabilului). Axa
conservatorismului nu este supremaţia absolută şi caracterul
sacrosanct al tradiţiilor, ci numai ascendenţa şi necesitatea
tradiţiilor: tradiţiile nu sunt sacre şi intangibile, ele se nasc şi
pier, după cum se şi modifică; dar ele constituie cadrul
indispensabil al funcţionării oricăror aranjamente sociale
„raţionale”. Orice conservatorism conţine elemente de
tradiţionalism; dar nu orice tradiţionalism poate fi numit
conservatorism. Conservatorismul pragmatic este un fel
special de tradiţionalism; dar nu pentru că practică un cult
al tradiţiei, ci pentru că vede în cadrul intelectual, moral,
comportamental constituit prin tradiţie mediul de care depinde
supravieţuirea oricărui aranjament deliberat şi a oricărei creaţii
noi. Cel mai raţional, mai bine întemeiat şi mai imparţial
principiu (nou) devine inoperant în absenţa tradiţiilor care să