Suport curs Drept penal general an II sem I

114 Pages·2015·0.93 MB·Romanian

I. ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNEA

Structura Titlului II din partea generală a noului Cod penal include următoarele
capitole: I – „Dispoziţii generale”; II – „Cauzele justificative”; III – „Cauzele de
neimputabilitate”; IV – „Tentativa”; V – „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni”; VI –
„Autorul şi participanţii”.
Este de remarcat sistematizarea judicioasă a materiei, în ordinea: dispoziţii generale
(înscrierea definiţiei legale a infracţiunii în Capitolul I); cauze care exclud infracţiunea
(adevărate condiţii negative de existenţă a infracţiunii, cu referire la două dintre trăsăturile
esenţiale: caracterul nejustificat, respectiv caracterul imputabil al faptei), fiind firesc ca
prevederea lor să aibă loc imediat după indicarea condiţiilor pozitive de existenţă a
infracţiunii; reglementarea formei atipice imperfecte a infracţiunii – tentativa (Capitolul IV);
de asemenea, aspectele legate de unitatea sau pluralitatea infracţională au o legătură organică
cu materia formelor de desfăşurare ale infracţiunii (Capitolul V); în final este abordată
problema pluralităţii de făptuitori (Capitolul VI).

I.1. Definiţia infracţiunii. Trăsături esenţiale

Infracţiunea este faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată
şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, constituind singurul temei al răspunderii penale (art.
15 C.P.).
Ceea ce este esenţial pentru faptă rezidă în:
- prevederea în legea penală şi săvârşirea cu vinovăţie;
- caracterul nejustificat (sau antijuridicitatea);
- caracterul imputabil (sau imputabilitatea).
Pornind de la definiţia legală, o definiţie formală, putem afirma că infracţiunea este o
faptă tipică, antijuridică şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, doctrina majoritară
apreciind ca trăsături fundamentale, esenţiale, ale infracţiunii: tipicitatea, antijuridicitatea şi
imputabilitatea.

I.1.1. Înţelesul noţiunii de tipicitate
„Prevederea faptei în legea penală – ce decurge din principiul legalităţii incriminării –
presupune cerinţa ca faptă concret săvârşită, ce urmează a fi calificată ca infracţiune, să
corespundă cu totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această
corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare,
6
calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma de
vinovăţie)” [Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal]. În aceeaşi ordine de idei, la
nivelul proiectului noului C.P. infracţiunea era definită ca fiind o faptă prevăzută de legea
penală, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o , cu reţinerea a trei trăsături
generale: prevederea în legea penală, caracterul nejustificat şi caracterul imputabil. Precizăm
că vinovăţia nu apărea precizată explicit în cuprinsul definiţiei infracţiunii, stând în intenţia
legiuitorului includerea acesteia în trăsătura esenţială a prevederii faptei în legea penală, în
accepţiunea de element în structura internă a faptei prevăzute de legea penală, prin prisma
căruia se analizează concordanţa faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor în
norma de incriminare.
Norma de incriminare oferă un anumit model legal, cuprinde atât elementele obiective
cât şi elementele subiective ale unei fapte relevante penal. Corespondenţa între faptă concretă
şi faptă descrisă potrivit tiparului său legal este denumită în doctrina penală tipicitate,
subscriind opiniei potrivit căreia vinovăţia care figurează în cuprinsul definiţiei infracţiunii nu
constituie, în fapt, o trăsătură esenţială distinctă, ci elementul de factură subiectivă din
cuprinsul normei de incriminare. Dacă această concordanţă a faptei concrete cu norma de
incriminare (tipicitate) se realizează deopotrivă în planul elementelor de factură obiectivă şi al
celor de ordin subiectiv (forma de vinovăţie), sau acoperă doar concordanţa elementelor
obiective ale faptei cu cele ale modelului legal, reprezintă o chestiune dezbătută în doctrină.
„În logica noului Cod penal vinovăţia este prevăzută ca element constitutiv al
infracţiunii, fiind astfel analizată în cadrul trăsăturii esenţiale a tipicităţii. Vinovăţia, ca
trăsătură generală a infracţiunii, este denumită de N.C.P. imputabilitate, regăsindu-se astfel în
cea de-a treia trăsătură esenţială a infracţiunii”. [M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod
penal. Codul penal anterior. Prezentare comparativă, observaţii, ghid de aplicare, legea
penală mai favorabilă].
Semnalăm şi opinia contrară, potrivit căreia definiţia menţionează vinovăţia, socotită
ca a doua trăsătură esenţială, sistematizată după cerinţa ca faptă să fie prevăzută de legea
penală, apreciindu-se că tipicitatea „se realizează, aşadar, numai ca rezultat al comparării
conţinutului obiectiv al faptei concrete cu acela al normei de incriminare, deoarece în privinţa
conţinutului subiectiv se operează cu un alt concept, şi anume vinovăţia, ca trăsătură esenţială
distinctă a infracţiunii, de aceea a faptei prevăzute de legea penală”. [G. Antoniu, în:
Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, Vol. I].
În concluzie – şi în acord cu alţi autori [A.M. Hotca, R. Slăvoiu, Noul Cod penal şi
Codul penal anterior. Adnotări, situaţii tranzitorii, noutăţi] – afirmăm că prevederea faptei în
legea penală şi vinovăţia sunt întrunite în cazul în care există o corespondenţă între faptă
concretă şi faptă descrisă în norma de incriminare, sub aspectul elementelor obiective
7
(prevederea faptei în legea penală, înţeleasă ca tipicitate obiectivă) şi forma de vinovăţie
cerută de legea penală (vinovăţia în sensul dispoziţiei din art. 16 C.P. – tipicitate subiectivă).

I.1.2. Caracterul nejustificat (antijuridic)
Presupune că faptă prevăzută de legea penală nu este permisă de ordinea juridică, are
un caracter ilicit, altfel spus „lipsa cauzelor justificative, indispensabile pentru existenţa
infracţiunii, este modul sub care se înfăţişează antijuridicitatea, ca trăsătură esenţială a
infracţiunii” [G. Antoniu, Explicaţii preliminare…, Vol. I].
Nu constituie infracţiune faptă prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre
cauzele justificative prevăzute de lege (art. 18 alin. 1 C.P.) – respectiv: legitima apărare,
starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, consimţământul
persoanei vătămate – cauze generale de excludere a infracţiunii, a căror incidenţă înlătură
caracterul nejustificat al faptei. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea
lor ca fiind acele „situaţii în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală, poate să nu
constituie infracţiune dacă, în raport cu cerinţele ordinii juridice în ansamblul ei, este permisă
(licâtă)” [G. Antoniu, C. Bulai – Dicţionar de drept penal şi procedură penală].

I.1.3. Caracterul imputabil (imputabilitatea)
Imputabilitatea, ca o caracteristică a faptei, trăsătură esenţială a infracţiunii, presupune
posibilitatea de reproşare a săvârşirii faptei persoanei implicate în comiterea acesteia, nefiind
suficientă, pentru a fi în prezenţa faptei apreciată drept infracţiune, doar întrunirea tipicităţii şi
a antijuridicităţii.
Altfel spus, pentru ca o faptă să reprezinte infracţiune si să atragă răspunderea penală,
nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare
şi să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi şi imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată
fi reproşată săvârşirea ei [a se vedea expunerea de motive a proiectului noului C.P.], stând în
intenţia legiuitorului C.P. de a adopta teoria normativă în materie – vinovăţia privită ca „un
reproş, ca o imputare făcută infractorului, pentru că a acţionat altfel decât îi cere legea, deşi a
avut reprezentarea clară a faptei sale şi deplină libertate în manifestarea voinţei” [Expunerea
de motive a proiectului noului C.P.]; vinovăţia ca reproş, trăsătură esenţială denumită
imputabilitate, nu se confundă cu elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de
incriminare (tipicitatea subiectivă).
În privinţa conceptului de imputabilitate, doctrina penală înregistrează o diversitate de
opinii. (Şi) În aprecierea noastră, singura interpretare a noţiunii analizate, care să nu conducă
la aprecierea drept redundantă a noii definiţii a infracţiunii, este aceea în care imputabilitatea
este apreciată drept o premisă a vinovăţiei, în accepţia acesteia din urmă de sub-element al
8
laturii subiective a conţinutului constitutiv al unei infracţiuni, adică de parte componentă a
conceptului mai larg de tipicitate (alături de condiţia existenţei unei fapte prevăzute de legea
penală). Viziunea este susţinută de împrejurarea că stabilirea existenţei imputabilităţii se
realizează printr-un examen negativ – constatarea lipsei incidenţei vreunei cauze de
neimputabilitate [pentru detalii, a se vedea: M.I. Michinici, M. Dunea, în: T. Toader
(coordonator) ş.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole].
Caracterul imputabil al faptei prevăzute de legea penală este realizat în lipsa incidenţei
unei cauze de neimputabilitate. Nu constituie infracţiune faptă prevăzută de legea penală dacă
a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate (art. 23 alin. 1 C.P.),
respectiv: constrângerea fizică; constrângerea morală; excesul neimputabil; minoritatea
făptuitorului; iresponsabilitatea; intoxicaţia (involuntară şi completă); eroarea (în condiţiile
legii); cazul fortuit. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind
acele stări, situaţii, împrejurări, cazuri, a căror existenţă în timpul săvârşirii faptelor prevăzute
de legea penală determină imposibilitatea imputării acestora în sarcina persoanei făptuitorului.
Ele, reprezintă, de asemenea, cauze generale de excludere a infracţiunii, a căror incidenţă
înlătură caracterul imputabil al faptei.
*
Existenţa infracţiunii este condiţionată de întrunirea cumulativă a trăsăturilor esenţiale,
lipsa uneia dintre acestea ducând la inexistenţa infracţiunii şi – deci – pe cale de consecinţă, la
excluderea răspunderii penale. Dacă faptă nu există, faptă nu este prevăzută de legea penală
ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate, nu există infracţiune.
Trăsăturile esenţiale sunt comune pentru ansamblul faptelor ce constituie infracţiuni,
fapte penale, delimitându-se astfel de alte fapte antisociale, de natură extrapenală, spre ex.:
contravenţii, abateri disciplinare etc.

9
I.2. Conţinutul infracţiunii

În lumina definiţiei acordate infracţiunii (art. 15 alin. 1 C.P.), după cum s-a arătat,
ilicitul penal se delimitează de alte forme de ilicit juridic. Legislaţia noastră penală cuprinde
un număr considerabil de infracţiuni, fapte de o mare varietate. Astfel, se ajunge la distincţii
între tipuri de infracţiuni, deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă penală, de
alte infracţiuni.
Conţinutul infracţiunii e definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor obiective şi
subiective, prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existenţa unei anumite
infracţiuni, care determină un anumit tip de infracţiune. Conţinutul specific al fiecărei
infracţiuni, prin trăsăturile proprii pe care le prezintă, permite diferenţierea între ele a faptelor
ce constituie infracţiuni.
Sub acest aspect, nu trebuie confundate definiţia infracţiunii şi trăsăturile esenţiale ale
acesteia, cu noţiunea de conţinut al infracţiunii, ce impune o analiză a structurii sale şi care
dezvoltă o vastă problematică cu privire la părţile componente, sau elementele constitutive ce
se integrează în conţinutul infracţiunii, interesând în principal: latura obiectivă, latura
subiectivă, obiectul şi subiecţii infracţiunii.
Prin normele speciale, legiuitorul a incriminat diferite fapte pe care le-a caracterizat sub
aspectul elementelor şi trăsăturilor obiective şi subiective necesare pentru a constitui
infracţiuni. Toate aceste elemente şi condiţii prevăzute de lege, care caracterizează anumite
infracţiuni, formează conţinuturile acestor fapte penale, ce reprezintă conţinuturi determinate,
abstracte, tipare legale în care se încadrează faptele concrete ce se comit în realitate, care
trebuie să corespundă condiţiilor prevăzute de legea pentru a constitui o infracţiune sau alta,
spre exemplu:
- potrivit dispoziţiei din art. 188 C.P., infracţiunea de omor se realizează atunci când o
persoană ucide cu intenţie o altă persoană;
- potrivit dispoziţiei din art. 228 C.P., infracţiunea de furt se realizează atunci când o
persoană sustrage un bun mobil din posesia sau detenţia unei alte persoane, fără
consimţământul acesteia, în scopul însuşirii pe nedrept;
- potrivit dispoziţiei din art. 295 C.P., infracţiunea de delapidare se realizează prin
însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru
altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează.
Rezultă că prin norme speciale de incriminare sunt prevăzute infracţiuni determinate şi
– deci – conţinuturile acestor infracţiuni (a căror studiere se realizează în cadrul părţii speciale
a dreptului penal).
10
După cum s-a menţionat, conţinutul infracţiunii şi definiţia acesteia nu sunt identice;
definiţia generală din art. 15 C.P. relevă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi permite
delimitarea ilicâtului penal de alte forme de ilicât juridic (contravenţii, abateri disciplinare
etc.); conţinutul infracţiunii caracterizează fiecare infracţiune, prin trăsăturile proprii, făcând-
o să se deosebească de alte infracţiuni. La nivelul anului al II-lea de studiu se examinează
noţiunea de conţinut general (generic) al infracţiunii, reţinându-se tot ceea ce este comun
tuturor conţinuturilor de infracţiuni.

I.2.1. Clasificarea condiţiilor prevăzute în conţinutul infracţiunii. Clasificarea
conţinuturilor de infracţiuni
Condiţiile prevăzute în conţinutul infracţiunii se referă la:
a) Actul de conduită interzis – faptă manifestată sub formă de acţiune sau inacţiune, care
cauzează urmări dăunătoare – şi vinovăţia inclusă în conţinutul ei, exprimată sub formă de
intenţie, culpă sau praeterintenţie, ceea ce configurează cele două laturi ale infracţiunii: latura
obiectivă şi latura subiectivă.
b) Obiectul şi subiecţii infracţiunii. În unele conţinuturi se prevăd şi condiţii ce privesc
obiectul faptei – spre exemplu: la infraţiunea de furt, obiectul sustras este un bun mobil aflat
în posesia sau detenţia altuia – sau condiţii ce privesc subiectul activ – spre exemplu: la
infracţiunea de delapidare, subiectul activ trebuie să fie funcţionarul public, gestionar sau
administrator al bunurilor sustrase, folosite sau traficate.
c) Unele condiţii de săvârşire a faptei, anume: locul, timpul, modul, mijloacele de comitere,
un anumit scop sau mobil – spre exemplu: la infracţiunile de conducere a unui vehicul sub
influenţa alcoolului sau a altor substanţe (art. 336 C.P.), ultraj contra bunelor moravuri (art.
375 C.P.), distrugere în formă agravată (art. 253 alin. 4 C.P.), ucidere ori vătămare a nou-
născutului săvârşită de către mamă (art. 200 C.P.), furtul (art. 228 / 230 C.P.), abuzul în
serviciu (art. 297 alin. 2 C.P.) ş.a.
În raport de aceste condiţii, în doctrina penală se face distincţie între conţinut juridic al
infracţiunii şi conţinut constitutiv al infracţiunii. Conţinutul juridic (legal) al infracţiunii
cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare pentru existenţa unei anumite
infracţiuni; conţinutul constitutiv al infracţiunii cuprinde (numai) condiţiile ce se referă la
actul de conduită interzis, intrând în compunerea sa elementele ce compun latura obiectivă şi
latura subiectivă a infracţiunii, desemnând un conţinut obligatoriu şi necesar pentru orice
infracţiune.
În literatura de specialitate se indică şi alte clasificări ale conţinutului infracţiunii
(recomandăm parcurgerea doctrinei). Ne reţine aici atenţia (şi) clasificarea operată după
importanţa pentru existenţa infracţiunii, distingându-se între condiţii esenţiale, constitutive,
11
necesare pentru realizarea unui anumit tip de bază de infracţiune, şi celelalte condiţii,
accidentale, circumstanţiale, care se adaugă condiţiilor esenţiale, formând variantele agravate
/ calificate ale infracţiunilor. În raport de aceste condiţii, în doctrina penală se face distincţie
între conţinut de bază, simplu sau tipic, care cuprinde condiţiile necesare pentru existenţa
infracţiunii în configuraţia tipică (spre exemplu: omor – art. 188 C.P. – sau furt – art. 228
C.P.) – pe de o parte – şi conţinut agravat, calificat, care corespunde variantelor agravate ale
anumitor infracţiuni, care conţine pe lângă condiţiile necesare conţinutului de bază şi alte
circumstanţe obiective sau subiective care imprimă faptei o gravitate sporită (spre exemplu:
omor calificat – art. 189 C.P. – sau furt calificat – art. 229 C.P. – ori viol agravat – art. 218
alin. 3-4 C.P. etc.). Totodată, se distinge şi un conţinut atenuat, care corespunde variantelor
atenuate ale anumitor infracţiuni, care – în principiu – conţine pe lângă condiţiile necesare
conţinutului de bază şi alte circumstanţe obiective sau subiective care imprimă faptei o
gravitate (mai) redusă (spre exemplu: uciderea la cererea victimei, ca formă atenuată a
infracţiunii de omor – art. 190 C.P. – ori furtul în scop de folosinţă, ca formă atenuată a
infracţiunii de furt / furt calificat – art. 230 C.P. – sau omisiunea sesizării comisă din culpă,
formă atenuată a omisiunii sesizării săvârşită cu intenţie – art. 267 alin. 2 C.P. – ori înlesnirea
evadării comisă din culpă, formă atenuată a faptei intenţionate – art. 286 alin. 4 C.P. etc.).

I.2.2. Elementele analitice ale infracţiunii
Infracţiunea presupune săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, cu vinovăţie.
Faptă, manifestată sub formă de acţiune sau inacţiune, care cauzează urmări dăunătoare, şi
vinovăţia inclusă în conţinutul ei, sunt elemente ale infracţiunii ce se integrează în conţinutul
său, constituind părţile sale componente: latura obiectivă şi latura subiectivă. În conţinutul
infracţiunii se integrează, în primul rând, faptă incriminată de lege, cu trăsăturile ce o
caracterizează, prin intermediul căreia se lezează valorile ocrotite penal, obiectul infracţiunii.
Pe lângă obiect, infracţiunea nu poate fi concepută fără existenţa unor subiecţi, respectiv
persoana care săvârşeşte faptă incriminată (şi care răspunde de săvârşirea acesteia) – subiectul
activ – şi persoana împotriva căreia se îndreaptă actul de conduită interzis, ca titulară a valorii
ocrotite de legea penală – subiectul pasiv.
Dacă obiectul şi subiectul formează părţi componente, constitutive ale infracţiunii,
care se integrează în conţinutul său, sau doar condiţii care există în afara infracţiunii, dar fără
de care infracţiunea nu este posibilă, a reprezentat şi reprezintă o temă de dezbatere în
doctrina penală [a se vedea, pentru detalii: V. Păvăleanu, Drept penal. Parte generală; V.
Paşca, Drept penal. Parte generală – autorii sintetizând opiniile exprimate].
Toate cerinţele prevăzute de legea penală pentru existenţa unei infracţiuni, fie că se
referă la conţinutul constitutiv sau la cel juridic (noţiuni încetăţenite în doctrina penală) au
12
valoarea unor elemente constitutive, lipsa unuia dintre ele putând atrage inexistenţa
infracţiunii sau a unei anumite infracţiuni. De altfel, în analiza conţinutului specific al fiecărei
infracţiuni se prezintă obiectul, subiecţii, latura obiectivă şi latura subiectivă, prin prisma
trăsăturilor lor caracteristice, urmând – la rândul nostru – să le punem sintetic în discuţie, de
pe poziţia elementelor analitice ale infracţiunii.
(Precizare:) Din punct de vedere didactic, unii autori tratează distinct obiectul şi subiecţii
infracţiunii (drept condiţii preexistente ale infracţiunii) de conţinutul constitutiv propriu-zis al
infracţiunii – latura obiectivă şi latura subiectivă [spre exemplu: V. Păvăleanu], spre deosebire
de alţi autori care, considerând toate cele patru categorii de elemente (obiect, subiect, latură
obiectivă şi subiectivă) drept elemente componente ale tipicităţii, le tratează cu ocazia
prezentării tipicităţii ca trăsătură definitorie a infracţiunii [spre exemplu: F. Streteanu, R.
Moroşanu, Instituţii şi infracţiuni în noul Cod penal; V. Paşca].

I.2.3. Obiectul şi subiecţii infracţiunii
I.2.3.1. Obiectul infracţiunii
Valorile şi relaţiile sociale apărate de legea penală împotriva cărora sunt îndreptate
faptele penale şi care sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora constituie
obiectul juridic al infracţiunii. Obiectul infracţiunii cunoaşte mai multe forme [sens în care
recomandăm parcurgerea doctrinei].
Ne reţin atenţia următoarele:
- Obiectul juridic generic – reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi natură, vătămate
de o grupă de infracţiuni, care serveşte la sistematizarea părţii speciale a Codului penal (XII
titluri).
- Obiectul juridic special – reprezintă o anumită valoare socială ocrotită de legea penală,
căreia i se aduce atingere prin săvârşirea unei anumite fapte incriminate.
- Obiectul material – unele infracţiuni, pe lângă obiectul juridic, se caracterizează şi prin
existenţa unui obiect material, care constă în lucrul corporal sau fiinţa împotriva căruia /
căreia se îndreaptă nemijlocit acţiunea / inacţiunea ce aduce atingere obiectului juridic şi care
este lezat sau periclitat prin comiterea activităţii infracţionale (spre exemplu: corpul persoanei
în viaţă, în cazul omorului; bunul mobil sustras, în cazul furtului etc.). Având în vedere faptul
că nu toate infracţiunile presupun existenţa unui obiect material, într-o opinie exprimată în
doctrină [F. Streteanu, R. Moroşanu; V. Păvăleanu] se susţine că acesta (obiectul material) stă
la baza clasificării infracţiunilor în materiale şi formale. Infracţiunile materiale sunt faptele
caracterizate de existenţa unui obiect material împotriva căruia se îndreaptă acţiunea /
inacţiunea (spre ex.: omor, furt etc.), spre deosebire de infracţiunile formale, care nu presupun
existenţa unui obiect material, în cazul cărora valoarea socială ocrotită penal nu este strâns
13
legată de un anumit lucru corporal (spre ex.: trădare, divulgarea secretului profesional,
ameninţare, conducerea pe drumurile publice fără permis de conducere etc.).

I.2.3.2. Subiecţii infracţiunii
Sunt denumiţi subiecţi ai infracţiunii persoanele implicate în săvârşirea unei
infracţiuni, deosebind două categorii: subiect activ, subiect pasiv.
Prin subiect activ al infracţiunii se înţelege, în opinia majoritară, persoana fizică sau
juridică care săvârşeşte o infracţiune şi care urmează să răspundă penal. Subiectul activ al
infracţiunii, când este reprezentat de o persoană fizică, trebuie să îndeplinească cumulativ
anumite condiţii generale, anume: limită de vârstă, responsabilitate, libertate de hotărâre şi
acţiune.
Condiţia limitei de vârstă interesează în raport de limitele răspunderii penale, ce fac
obiectul dispoziţiilor din art. 113 C.P. ce prevede: „(1)Minorul care nu a împlinit vârsta de 14
ani nu răspunde penal. (2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai
dacă se dovedeşte că a săvârşit faptă cu discernământ. (3) Minorul care a împlinit vârsta de 16
ani răspunde penal potrivit legii”.
Din textul indicat, reiese, aşadar: art. 113 alin. 1 – legea instituie prezumţia absolută
de incapacitate penală; art. 113 alin. 2 – legea instituie o prezumţie relativă de incapacitate
penală.
Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a făptuitorului (minor nerăspunzător
penal) este o cauză de neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de excludere a
infracţiunii (acesta nu este infractor, ci doar făptuitor). Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi
16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a comis faptă penală cu discernământ –
capacitatea minorului de a înţelege şi de a-şi manifesta în concret voinţa în raport cu faptă
concretă. Începând de la vârsta de 16 ani, minorul răspunde penal potrivit legii (art. 113 alin.
3 C.P.), care înscrie pentru acesta o prezumţie de capacitate penală (operează o prezumţie în
sensul existenţei discernământului).
Starea de minoritate, cu referire la minorii răspunzători penal, cu vârsta cuprinsă între
14-18 ani la data comiterii faptei, reprezintă sub aspectul naturii juridice o cauză de
diferenţiere a răspunderii penale în raport de cea antrenată de infractorii majori, consecinţele
răspunderii lor penale fiind reprezentate doar de măsuri educative, ca sancţiuni operante în
cazul acestora (şi nu pedepse).
Condiţia responsabilităţii semnifică o stare normală a omului care a atins o anumită
limită de vârstă, legea penală considerând că o persoană devine responsabilă la împlinirea
vârstei de 16 ani, înţelegând prin aceasta capacitatea (aptitudinea) persoanei de a-şi da seama
de acţiunile sau inacţiunile sale, de semnificaţia şi urmările acestora, precum şi capacitatea de
14
a-şi stăpâni acţiunile / inacţiunile, de a le putea controla. Legea nu defineşte noţiunea de
responsabilitate a persoanei, ci starea opusă acesteia, noţiunea de iresponsabilitate, care, din
punct de vedere al naturii juridice, reprezintă o cauză de neimputabilitate, din categoria
cauzelor generale de excludere a infracţiunii (art. 28 C.P.).
Condiţia referitoare la libertatea de hotărâre şi acţiune se referă la posibilitatea
persoanei de a delibera, hotărî, respectiv acţiona potrivit propriei sale voinţe, în mod liber, în
afara oricărei constrângeri manifestate asupra sa. Această condiţie nu este prevăzută expres de
legea penală, dar rezultă implicit din prevederile art. 24, 25 C.P., care consacră constrângerea
fizică, respectiv cea morală, care sub aspectul naturii juridice reprezintă cauze de
neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de excludere a infracţiunii.
(Precizare:) În mod tradiţional, doctrina penală prezintă toate aceste condiţii generale atunci
când se abordează problematica pe care o dezvoltă subiectul activ al infracţiunii, de pe poziţia
persoanei fizice, cu menţiunea că se cere întrunirea lor cumulativă, altfel persoana care comite
faptă prevăzută de legea penală rămâne doar făptuitor, faptă neconstituind infracţiune. Astfel,
curentul majoritar de opinie consideră că atribuirea calităţii de subiect activ al infracţiunii este
condiţionată de întrunirea cumulativă a cerinţelor referitoare la limită de vârstă,
responsabilitate, libertate de hotărâre şi acţiune [V. Paşca; V. Păvăleanu], deşi s-a opinat şi în
sensul că subiectul activ este considerat a face parte dintre elementele de factură obiectivă ale
incriminării-tip, spre deosebire de discernământ, libertate de hotărâre şi acţiune, care nu apar
drept elemente ale tipicităţii, acestea fiind legate de imputabilitate, ca trăsătură esenţială a
infracţiunii – fiind vorba de o altă manieră de tratare a problematicii abordate; în optica
susţinătorului acestui punct de vedere [F. Streteanu, R. Moroşanu], atribuirea calităţii de
subiect activ se face independent de orice apreciere cu privire la capacitatea persoanei şi la
posibilitatea sancţionării penale a acesteia, prin sancţiuni penale, consecinţe ale răspunderii
penale angajate (şi deci de calificarea faptei comise drept infracţiune sau simplă faptă
prevăzută de legea penală), lucru relevat de împrejurarea că şi o persoană lipsită de
discernământ poate comite o faptă tipică şi antijuridică, spre ex.: iresponsabilul care comite
un omor şi faţă de care se poate lua măsura de siguranţă a internării medicale, ca sancţiune de
drept penal.
În raport de subiectul activ al infracţiunii, doctrina distinge între infracţiuni cu subiect
activ general şi infracţiuni cu subiect activ special. Infracţiunile cu subiect activ general sunt
cele ce pot fi comise de orice persoană fizică (în calitate de autor sau ca participant), care
îndeplineşte, la data săvârşirii lor, condiţiile generale mai sus-menţionate. În cazul unor
infracţiuni, persoana fizică autor / coautor (în măsura în care coautoratul este posibil) mai
trebuie să îndeplinească în momentul săvârşirii faptei o condiţie, calitate specială prevăzută în
norma de incriminare, caz în care infracţiunile pot fi denumite infracţiuni cu subiect activ
15