i.lo t man Cultură şi informaţie Ш Problema semnului şi a sistemului de semne şi tipologia culturii ruse între secolele XI —XIX • Problema „învăţării culturii" în calitate de caracteristică tipologică • Două tipuri de orien tare a culturii в Valoarea modelatoare a noţiunilor de „sfîrşit" şi „început" în textele artistice • Semantica numărului şi tipul de cultură # Textul şi funcţia • Studiu! tipologic al culturii.# studii de tipologie a culturii editura univers I. LOTMAN STUDII DE TIPOLOGIE A CULTURII Ю. ЛОТМАН СТАТЬИ ПО ТИПОЛОГИИ КУЛЬТУРЫ Тарту, 1970 Тартуский государственный университет Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurii UNIVERS STUDII DE TIPOLOGIE A CULTURII I. LOTMAN în româneşte de RADU NICOLAU Prefaţă de prof. univ. MIHAI POP Bucureşti, 1974 Editura UNIVERS Coperta colecţiei de SERG1U GEORGESCU CUVÎNT ÎNAINTE In cercetările semiotice contemporane, semiotica din Uniunea So vietică ocupă un loc primordial, datorită domeniului larg de sisteme de comunicare pe care îl cuprinde, pătrunderii cu care operează în analiza semnelor culturii, în descifrarea semnificaţiei lor şi datorită numărului important de cercetători cu prestigiu care îşi dedică activi tatea studiului acestei ramuri fundamentale a ştiinţelor umaniste con temporane. Cu toate dificultăţile reale pe care folosirea limbilor naţionale în formularea rezultatelor cercetării le pune în calea comunicării interna ţionale dintre diferitele centre semiotice, numele V. V. Ivanov, I. M. Lotman, E. M. Meletinski, Z. G. Minţ, S. I. Nehliiidov, G. S. Novik, B. L. Oghibenin, G. L. Permiakov, V. N. Toporov sînt azi bine cu noscute semioticienilor din diferite ţări şi încep să pătrundă în circulaţia ştiinţifică chiar dincolo de limitele semioticii. Lucrările lor sînt traduse în engleză, franceză, germană, italiană şi au început să fie traduse şi în română, datorită participării remarcabile a specialiştilor români la cercetările contemporane de semiotică. Lucrarea aceasta, a doua din lucrările lui I. M. Lotman traduse în limba română, este o dovadă. Fenomenul semiotic sovietic nu constituie doar aderarea unor cer cetători la o direcţie nouă de cercetare. El marchează etapa actuală a unor îndelungate preocupări ruse de descifrare ştiinţifică a sensului diferitelor fapte culturale. Semioticienii din Uniunea Sovietică continuă tradiţia ce începe pe plan lingvistic cu I. A. Baudoin de Courtenay şi trece prin N. Trubetskoy şi R. Iakobson la cercul lingvistic de la Praga, pentru a contribui la noua orientare a studiilor de lingvistică, iar pe planul cercetării litera turii cu A. A. Potebnea şi A. N. Veselovski, pentru a se dezvolta şi adînci în şcoala formală rusă prin studiile lui V. Şklovski, B. Eihenbaum, I. Tînianov, V. I. Propp etc. în dezvoltarea acestei tradiţii, separarea celor două domenii -r- lin gvistica şi cercetarea literară — este doar nominală, fiindcă înţelegerea mai profundă a fenomenelor şi saltul în cuprinderea lor semiotică vine locinai din îmbinarea cercetărilor de lingvistică structurală şi apoi liansformaţională cu cele de analiză literară şi apoi cu cele de teoria comunicaţiei, de logică, simbolism şi cu diferitele orientări ale matema ticii moderne. 6 / STUDII DE TIPOLOGIE A CULTURII Sub acest aspect, semiotica marchează nu numai o lărgire a domeniului de la cercetările de lingvistică şi studiile de literatură la investigarea celorlalte ramuri ale comunicării culturale, nu numai o îmbinare a principiilor şi metodelor celor două discipline, ci şi încercarea de a ajunge la o viziune ştiinţifică proprie asupra culturii, de a elabora metode proprii pentru cercetarea faptelor şi fenomenelor de cultură. Pe această linie, lucrările lui I. M. Lotman se înscriu pe locul întîi şi, ca şi lucrarea care apare acum în traducere românească, deschid calea unei noi înţelegeri. Ideea semioticienilor, potrivit căreia cultura este un sistem de limbaje ale cărui manifestări concrete nu sînt decît modul poliglot prin care oamenii comunică între ei, folosindu-se concomitent de mijloacele de exprimare oferite de mai multe limbaje — verbal, gestual, mimic, comportamental etc. — se bazează pe faptul că acest mod de comu nicare este profund înrădăcinat omului din moment ce îl foloseşte cu perseverenţă din totdeauna. Folosirea limbajelor presupune stăpînirea lor, competenţa de a preforma prin ele acte de comunicare şi com petenţa de a recepta aceste acte, de a analiza ceea ce I. M. Lotman numeşte texte culturale, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Nu pre supune însă neapărat şi teoretizarea acestor limbaje. Descrierea lor metalingvală, ca şi descifrarea mecanismelor articulării lor ţin de competenţa ştiinţifică a semioticienilor. Pentru semioticienii din Uniunea Sovietică, limba naturală — prin locul aparte pe care îl ocupă în comunicarea dintre oameni — poate fi privită ca sistem primar. Ea este în strînsă fuziune cu celelalte sisteme de semne, pe care ei le consideră sisteme secunde de semna lizare. Acest lucru explică de ce publicaţia lor fundamentală, Σημειωτι κή, poartă subtitlul „Culegere de studii despre sistemele secunde de modelare*1. Pentru I. M. Lotman, cultura ca sumă totală a informaţiei non- ereditare — în sens biologic — este un sistem semiotic organizat cu posibilităţi de autoreglare. Cultura presupune acumularea, conservarea şi sistematizarea informaţiei, elaborarea unui sistem de reguli prin care se realizează comunicarea culturală cu ajutorul diferitelor limbaje. Ex- primîndu-se prin texte, cultura are posibilitatea de translatare dintr-un limbaj într-altul. Regulile de transformare constituie unele din articu laţiile principale ale interconectului limbajelor nu numai în încifrarea, ci şi în descifrarea textelor. Fiind sistem, cultura are la baza ei modele. Gramaticalizarea acestor modele constituie modul de autodescriere a culturii, de înţelegere a mecanismelor ei complexe. MIHAI POP, CUVÎNT ÎNAINTE / 7 Sub acest aspect, lucrarea lui I. M. Lotman prezintă nu numai interes teoretic pentru semioticieni, pentru cercetătorii culturii în ge neral, ci şi unul practic-operativ, pentru fundamentarea ştiinţifică a înţelegerii fenomenelor culturale complexe de către cei ce practică îndrumarea culturală. Fiind sistem cu posibilităţi de autoreglare, deci de acceptare şi de eliminare, cunoaşterea mecanismului autoreglării pare a fi fundamentală pentru justa orientare, pentru orientarea spre maxima eficienţă a îndrumării culturale. Sistemele culturale fiind sisteme de modelare sînt, de fapt, pentru I. M. Lotman, imaginea pe care creatorii şi purtătorii de cultură dintr-o anumită etapă şi-o fac despre lume, modele ale lumii prin viziunea unei anumite vremi. Descrierea sistemelor culturale ale diferitelor vremi cu metodele semioticii constituie deci un act de elaborare a tipologiei culturii. Această descriere nu este însă o prezentare cursivă în sensul istorismului evoluţionist, ci o prezentare diferenţiatoare, menită să scoată în relief ceea ce caracterizează cultura unei epoci ca sistem de semne, modelul prin care oamenii epocii respective şi-au reprezentat lumea. „Deoarece forţele sociale dominante în diferitele etape ale istoriei au creat propriile lor modele ale lumii în ambianţa unor conflicte acute, fiecare nouă etapă din istoria culturii a selectat principii con trastante din ansamblul de posibilităţi predeterminate de condiţiile de comunicare în societatea omenească. Dar întrucît însuşi ansamblul acestor principii este unul finit, istoria succesiunii codurilor dominante ale culturii va constitui totodată şi istoria unei tot mai profunde pe netraţii în principiile structurale ale sistemelor de semne“ (p. 19). Pornind de la această constatare, pentru a elabora o primă versiune a tipologiei culturii ruse mai cu seamă pe baza analizei textelor, I. M. Lotman arăta că orice eveniment poate fi un simplu fapt cu valoare materială — un non-semn, sau un fapt cu sens social — un semn. între lumea faptelor şi lumea semnelor se stabilesc, în cadrul modelului social, relaţii semiotice, valorice şi existenţiale. Dar un fe nomen nu poate deveni purtătorul unei semnificaţii, un semn, decît dacă este inclus într-un sistem. Includerea în sistem însemnează, pe de o parte, raportarea lui la un non-semn, pe de alta — asocierea cu alte semne. Raportarea la un non-semn îi dă valoarea semantică, subliniază calitatea lui de purtător de semnificaţie. Asocierea cu alte semne îi dă valoarea sintactică în cadrul unui text sau în cadrul ansamblului textului cultural al vremii. A fi semn înseamnă a exista, în primul caz semnul există deoarece înlocuieşte o entitate mai impor 8 / STUDII DE TIPOLOGIE A CULTURII tantă decît el însuşi. în al doilea, există deoarece reprezintă o entitate mai importantă decît el însuşi. Pe baza prezenţei sau absenţei unuia dintre aceste principii ale clasificării „existenţial valorice", I. M. Lotman stabileşte următoarele tipuri culturale ruse între Evul Mediu şi contemporaneitate, corelînd valoarea semantică cu valoarea sintactică : 1 ) tipul cultural în care codul reprezintă doar o valoare seman tică ; 2) cel în care codul reprezintă doar o organizare sintactică ; 3) cel în care codul este o entitate orientată spre negarea ambelor forme de organizare, adică spre negarea semnului ; şi, în sfîrşit, 4) tipul în care codul este o sinteză a ambelor forme de organizare — o sinteză între semantică şi sintactică. Tipurile astfel caracterizate sînt bazate pe autonomia dintre cuvînt şi text. Tipurile 1, 3 sînt non-textuale, dar al treilea este simultan şi non-cuvînt. Tipurile 2, 4 sînt orientate spre text, cel dintîi spre un text muzical în sensul lui Cl. Lévi-Strauss, cel de al doilea spre un text verbal. Cele patru tipuri corespund celor patru etape principale din istoria culturii ruse începînd cu epoca kieviană. Primul reprezintă cultura medievală pînă la sfîrşitul secolului XV, cel de al doilea epoca cen tralizării absolutiste din secolele XVI—XVII. Tipul al treilea reprezintă cultura epocii luminilor, iar al patrulea — cultura epocii moderne de după perioada iluministă. Deşi îşi bazează consideraţiile tipologice numai pe fenomenul cul tural rus, acest capitol al lucrării lui I. M. Lotman, aplicare a princi piilor semiotice la cercetarea de ansamblu a culturii, este plin de utile sugestii. Dar a prezenta fiecare tip ar însemna să anticipez lectura volumului, deci voi insista doar asupra felului cum caracterizează tipul medieval. Aceasta atît pentru a desprinde modul în care îşi realizează I. M. Lotman analiza, cît şi pentru faptul că ceea ce socoteşte el ca fiind caracteristic culturii medievale este în cea mai mare parte carac teristic culturii populare tradiţionale, folclorului. Cultura medievală este o cultură de tip simbolic în care cuvîntul are rolul predominant. Lumea este cuvînt, creaţia este semn. Dar sem nele nu sînt legate între ele sintactic, ci se corelează doar prin sinonimie sau autonomie. în cultura acestei epoci doar aemnele au existenţă socială, socialul fiind conceput ca ceva cu totul distinct de biologic. Substanţa însăşi este esenţa de semn. Orice parte este homeomorfă cu întregul, semnul fiind un simbol al întregului. Prin urmare, partea nu intră în întreg, ci îl reprezintă. Omul ca semn reprezintă nu numai MIHAI POP, CUVÎNT ÎNAINTE / 9 i olrctivitatea, ci şi lumea. Faptele lui coboară sau ridică colectivitatea, întina sau înfrumuseţează lumea. Totul fiind semnificaţie, semnele se organizau în sisteme ierarhice proprii, erau expresii materiale ale unor semnificaţii ideale. Numai elementul substituit avea valoare de semn, cel substituitor fiind doar expresia semnului, fără valoare în sine, în afara sistemului semiotic. în acest tip de cultură, semnul este iconic, este o imagine a con ţinutului. Sistemul semnelor nu se constituie pe principii sintagmatice, ci paradigmatice, pe baza modelelor paradigmatice ale textelor şi fenomenelor de cultură. Creatorii de semne sînt mediatorii în emiterea şi acceptarea textelor, pentru că textul este mereu acelaşi, dar este supus unei infinite variabilităţi. Lecturile textelor nu sînt decît moduri diferite de aprofundare a înţelesului lor, de descifrare a semnificaţiei semnelor prin corelarea lor paradigmatică. Semnificaţia se constituie ierarhic, unul şi acelaşi semn putînd fi citit diferit la diferite nivele. Citirea nu este deci o acumulare de informaţii, ci o cufundare în semn. Polisemia revelatoare a fiecărui semn nu se cere redusă pentru a ajunge la o singură semnificaţie, ci aprofundată pentru a fi înţeleasă în amplitudinea ei pe diferite planuri. în acest sistem, a stăpîni codul culturii, a-i cunoaşte gramatica şi lexicul nu însemnează a şti multe, ci a înţelege bine, profund, realitatea culturală, a-i pătrunde înţelesurile adînci. în comunicarea culturală, la acest nivel, fiecare mesaj emis este o variantă a modelului pe baza căruia s-a constituit semnul, dar fiecare receptare a mesajului este o nouă lectură a lui, o încercare de a-i descifra pe verticală noi semnificaţii şi apoi o nouă transcriere, o rescriere şi o nouă receptare — în strădania omului de a înţelege lumea, înţelegîndu-se pe el însuşi ca simbol al lumii. Fără îndoială că în viziunea lui I. M. Lotman cultura medie vală, şi odată cu ea şi culturile de tip folcloric, posedă forma se miotică cea mai pură. Aceasta explică probabil de ce foarte multe din cercetările semiotice, dincolo de cele de limbă, tratează cu prefe rinţă fapte de cultură tradiţională de tip folcloric. într-adevăr, în culturile tradiţionale, ori în ceea ce în general numim culturi de tip folcloric, culturi ce constituie obiectul cercetărilor etnologice, modelul fundamental al organizării sociale, normele, după care în sistemul ie rarhic al acestui model se realizează comunicarea culturală, îşi gă seşte expresia atît pe planul comunicării verbale, cît şi pe cel al ri turilor şi ceremonialelor, al literaturii, muzicii şi dansurilor, al com portamentelor.