Table Of Content

roman ingarden PROBLEME ALE TEORIEI OPEREI DE ARTĂ • DESPRE CONSTRUCŢIA TABLOULUI • DESPRE OPERA ARHITECTONICĂ • TRĂIREA ESTETICĂ • OPERA DE ARTĂ Şl VALOAREA El • DESPRE ESTETICA FILOZOFICĂ studii de estetică editura univers ROMAN INGARDEN STUDII DE ESTETICĂ Textele ediţiei de faţă sînt extrase din volumele : *** Problemy teorii literatury, Wrocîaw-Warszaw'a-Krakow, Zaglad Narodowy im. Ossolinskich-Wydawnictwo, 1967 Roman Ingarden, Studia z estetyki, vol. II şi III, P.W.N., 1966 şi 1970 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurii UNIVERS STUDII DE ESTETICĂ ROMAN INGARDEN în româneşte de OLGA ZAICIK Studiu introductiv şi selecţia textelor de NICOLAE VANINA Bucureşti, 1978 Editura UNIVERS Lector: OLGA JORA Tehnoredactor: NICOLAE ŞERBÂNESCU Tiraj 5.930 exemplare broşate. Bun de tipar: 11.02.1978 Coli tipar 24. Tiparul executat sub comanda nr. 1662 la întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1918“ str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97 Bucureşti, Republica Socialistă România SCHEMA UNEI LECTURI POSIBILE Printre formulele posibile de a învedera nucleul valoric al operei esteticianului polonez Roman Ingarden (1893—1970) una este cu siguranţă ineficace : aceea care evită o confruntare a surselor ei filozofice, ignoră mediul specific discursiv şi meto dologic în care ideile estetice iau naştere şi capătă o anumită semnificaţie. E drept că în însăşi maniera sa de a interoga opera de 'artă într-o experienţă eidetică există o simplitate aparentă care poate înşela nu numai pe un cititor neavizat, dar şi pe cei familiarizaţi cu construcţii estetice mai dificile. In realitate, chiar şi ideile pe care am fi înclinaţi să le considerăm simple transpuneri conceptuale ale unor observaţii empirice la îndemîna oricui îşi au justificarea de amănunt în climatul fenomenologic al întregului edificiu, sînt informate de premisele filozofice adop tate care le „supradetermină“ conotativ. O lectură adecvată şi instructivă a studiilor lui Ingarden presupune cunoaşterea liniilor de forţă ale proiectului său filo sofic. Acesta le conferă coerenţa de profunzime, anticipează tipul de probleme şi de soluţii, accentele interesului teoretic al auto rului. Vom descifra atunci în însăşi tematica cercetării sime trii şi corespondenţe mai ascunse, iar vocabularul tehnic, diferit în bună măsură de terminologia cu care ne-a obişnuit literatura tradiţională, va înceta să ne apară esoteric în mod gratuit. Abia ulterior va deveni posibilă, cu mai puţine riscuri de arbitrar, operaţia — totdeauna delicată — de a resitua într-o altă perspec tivă filosofică ceea ce s-a dovedit a fi rezistent şi valabil în ansamblul concepţiei. * Adversar al stilului speculativ şi dogmatic în elaborarea concepţiei estetice, repudiind etalarea unor definiţii rigide care să urce spre cheia de boltă a sistemului pretins încheiat, Roman Ingarden nu a cunoscut acest confort al zidirii în propria sa fortăreaţă intelectuală. Opera sa, deşi sistematică în felul său — organică, m'ai bine zis, — este deschisă atît prin reluările şi 6 / NICOLAE VANINA retuşurile succesive întreprinse chiar de autor cît şi prin acelea de care rămîne, în continuare, susceptibilă. Mai puţin polemică, nu prevalează în această operă dialogul explicit cu alte orien tări estetice. Dar nici nu avem de-a face cu o desfăşurare pur deductivă. Parţial, explicaţia trebuie căutată în adoptarea entu ziastă, încă de pe vremea cînd îşi făcea studiile la Göttingen, a stilului de filozofare iniţiat de profesorul său Edmund Husserl : aplecarea conştiinţei interogatoare asupra interiorităţii actelor sale de efectuare, inspectarea directă a „vieţii constituante“ pro prii curentului de conştiinţă. „întoarcerea la lucrul însuşi“ — acest îndemn programatic al metodei fenomenologice are drept con secinţă imediată din punct de vedere stilistic renunţarea la construcţiile şi modelele ^abstract elaborate ale obiectului în afara examinării acestuia într-o serie de acte 'ale experienţei pure. „în toarcerea“ sugerează implicit o presupusă rătăcire, după opinia fenomenologului, ca o stare anterioară în care se află cei „aban donaţi lucrurilor, teoriilor şi metodelor“1, catalogate, încremenite în paginile cărţilor de filozofie. „Lucrul însuşi“ se va regăsi atunci într-o ipostază de... „perceput“, „gîndit“, sub formă de multipli citate de „moduri sintetic legate“ ale conştiinţei pentru fiecare obiect. Este supusă revizuirii întreaga teorie a conştiinţei, a fundamentării obiectivitătii lumii reale, a adevărului şi finali tăţii filozofiei însăşi. „înto'arcerea la lucrul însuşi“ s-ar putea traduce şi în felul următor : este vorba de reîntoarcerea „la sine“ a subiectului, la recîştigarea comprehensiunii de sine, &rti- culînd toată cunoaşterea pe un ego fundamental cu viaţa lui pre-ştiinţifică, „pre-obiectivă“, datorită căreia orice structură on tologică şi-&r găsi propriul său fundament. în limitele idealis mului transcendental Husserl căuta să elaboreze o instrumen taţie suplă a „introspecţiei“ filozofice destinată să contribuie la o descriere mai riguroasă a proceselor de ideaţie în diferite acte cognitive. Această preocupare a întemeietorului curentului feno menologic în filozofie a constituit un punct de atracţie puternică pentru elevii săi şi explică totodată, de ce fenomenologia „se 1 E. Husserl, Logique formelle et logique transcendentale, P.U.F., 1975, p. 23. SCHEMA UNEI LECTURI POSIBILE / 7 lasă practicată şi recunoscută ca o manieră sau stil“ 2 mai degrabă, decît ca o doctrină, ca o conştiinţă filozofică de ansamblu. Formaţia fenomenologică a lui Roman Ingarden transpare în toate articulaţiile concepţiei sale. Totuşi ceea ce constituie efectiv originalitatea viziunii sale se datorează neacceptării unor teze majore ale fenomenologiei ortodoxe (husserliene). Ele privesc în primul rînd teoria constituirii transcendentale şi problematica generală a modului de existenţă a lumii reale. Polemica s-a iscat în jurul afirmaţiei lui Husserl, după care constituirea lu crului real (a obiectivităţii lumii reale) reclamă un anumit tip de intenţionalitate : lucrul real este recuperat ca un „sens“ de pozitat într-o subiectivitate transcendentală. Ingarden refuză „li bertăţii“ conştiinţei absolute (termenul vag prezentat şi la Husserl) puterea ei constituantă nelimitată care reduce orice transcendenţă la un simplu corelat al actelor intenţionale. Problema existenţei şi structurii lumii trebuie abordată în termenii ontologiei şi epistemologiei generale. Numai în această perspectivă, după pă rerea esteticianului polonez, lumea reală încetează să fie conce pută ca existenţial heteronomă şi dependentă de acte ale con ştiinţei constituante. Teza a fost elaborată şi susţinută cu prilejul unui schimb direct de păreri în decursul anilor 1918—1928, între Ingarden şi Husserl, şi a constituit tema lucrării sale filozofice fundamentale Spor o istnienie swiata („Disputa asupra existenţei lumii“ — cele două volume au apărut în 1946, al III-lea volum urmează să apară). Controversa menţionată s-a dovedit a nu fi un simplu inci dent în biografia intelectuală a esteticianului polonez. Ea & configurat întreaga sa concepţie estetică şi i-a conferit un spor de unitate, fiind prezentă, explicit sau tacit, în mai toate scrierile sale. Meditaţia constantă asupra acestui tip de probleme l-a determinat să facă uz de toate argumentele posibile în favoarea opiniei sale, ajungînd, la un moment dat, la o „revelaţie“ că studiul esteticii poate constitui un excelent exerciţiu pentru perfecţionarea metodelor de 'analiză a problemelor filozofice mai generale. Dar dintr-un „mijloc“, estetica devine curînd un „scop“, iar „metafizicianul înnăscut“ (Tatarkiewicz) se transformă în- 2 M. Merleau-Ponty, Phénoménologie de la perception, N.R.F., 1945, p. I. 8 / NICOLAE VANINA tr-un estetician, ale cărui studii se propun în consecinţă uţfcei duble şi coordonate lecturi : ca o elucidare continuată a proble melor de ontologie formală, privind statutul operei de artă şi ca o exegeză estetică propriu-zis. Iată de ce ni se pare greşit să asimilăm teoria sa a operei literare unei formule noi de poetică sau să considerăm prezenţa referirilor de ordin ontologic ca ceva „în plus“ care de fapt depăşeşte competenţa sau „aria de pertinenţă44 a esteticii ca ştiinţă. Ingarden este autorul unei ontologii formale a operei de artă care se concentrează asupra problemei „în ce fel un obiect trebuie să fie construit ca să devină o operă literară ; care sînt relaţiile necesare între componentele unei opere literare şi ce modificări sînt posibile înlăuntrul structurii sale generale sta bilite44 3. Aşadar nu de o entitate determinată a produsului artistic este captată atenţi'a teoretică a fenomenologului, ci de posibili tăţile pure ale existenţei şi structurii acesteia. Ele sînt relevate în raport cu modul de existenţă a lumii reale şi, implicit, cu actele psihice ale creatorului şi receptorului operei. Fiind parte integrantă a teoriei filozofice (fenomenologice) asupra artei, on tologia recurge la metoda „descrierii eidetice44 a obiectului său, dat într-o experienţă structurată şi finalizată în aşa fel încît individualitatea operei este examinată „prin conţinutul ideilor generale44 asupra ei, care n-ar avea nevoie de motivaţia supli mentară. Prin statutul său aprioric, ontologia lui Ingarden se opune metodelor inductiv-empirice, inclusiv celor formalist-ma- tematizante (critica la adresa esteticii lui Bense) şi pretinde valoarea unor „directive44 în sprijinirea studiului poeticii.4 Luate în ordinea cronologică a apariţiei, lucrările sale : Das Literarische Kunstwerk (1931) ; Formy obcowania z dzielem literackim (Tipuri de atitudine faţă de opera literară — 1933) ; O tak zwanei prawdzie w literaturze (Despre aşa-numitul adevăr în literatură — 1937) ; O poznawaniu deziela literackiego (Despre cunoaşterea operei literare — 1937) şi Dzielo literackie i jego konkretizacje (Opera literară şi concretizările ei — 1947) punctează traiectoria demersului său în precizarea statutului ontologic al 3 R. Ingarden, Studia z estetyki, 1966, Warszawa, vol. I, pag. 267. 4 Idem, Studia z estetyki, vol. I. SCHEMA UNEI LECTURI POSIBILE / operei literare şi, totodată, relevă interesul crescînd al autorului pentru probleme epistemologice ce suscită analiza procesului de receptare a operei. Acest cadru de referinţă rămîne constant ; el se resimte şi în lucrările despre pictură, arhitectură sau muzică, constituind deopotrivă forţa şi slăbiciunea concepţiei sale estetice în ans’amblu. Ideea de bază a ontologiei operei de artă se poate rezuma în felul următor : opera de artă este un produs intenţional care reclamă o dublă fundamentare existenţială : în actele de con ştiinţă şi în obiectele reale. Actele conştiinţei (ale creatorului şi receptorului) au o natură intenţională, sînt sesizabile într-un raport cu obiectul său, pe care îl vizează în diferite maniere. Obiectul re’al vizat se transformă într-un corelat intenţional şi, drept urmare, suportă o „metamorfoză“ : el apare ca „gîndit“, „perceput“ sau „imaginat“, cu „propriul său spaţiu şi timp, urmînd propriul său destin“, deşi rămîne „în mare măsură de pendent de conţinutul a ceea ce a fost perceput realmente“5. Unele acte intenţionale tind să confere produsului lor intenţional un caracter durabil. Aceasta se pune pe seam'a acelor obiecte care au o fundamentare ontică mai „solidă“ ce le permite să supravieţuiască actelor înseşi şi să se detaşeze de baza lor subiectivă. In cazul operei literare ’acest rol instrumental îl joacă semnele tipărite care, nefăcînd parte din structura operei însăşi, indică cititorului „ce sunet anume trebuie să fie concretizat“. Concluzia la care se ajunge este că opera de artă reprezintă un caz special de existenţă eteronomă care, în cuprinsul său in tenţional, este totdeauna ceVa „conceput“ sau „imaginat“, deci ontic dependentă de acte ale conştiinţei. Dar ele n-o creează în sens teologic, căci pentru a subsista ea are nevoie de un suport material „potrivit“. Precizîndu-şi teoria operei ca produs intenţionâl, Ingarden scrie : „Trebuie să facem o distincţie între sursa originară a operei şi fundamentarea ontică a continuităţii sale după producerea sa... Opera există numai ca o entitate ontic eteronomă care îşi are sursa în actele intenţionale (...) în con ceptele şi c’alităţile ideale (...) şi în semnele verbale“6. Dublul strat al oricărui produs intenţional — un conţinut cu „miez“ 5 Idem, Spôr o istnienie swiata, Warszawa, 1961, pag. 37. 6 Idem, O dziele literackim, Warszawa, 1960, pag. 442—443.