Scurtă istorie a revoluției ruse PDF
Preview Scurtă istorie a revoluției ruse
RICHARD PIPES SCURTĂ ISTORIE A REVOLUŢIEI RUSE Traducere din engleză de CĂTĂLIN PÂRCĂLABU HUMANITAS, 1998 Richard Pipes A Concise History Of The Russian Revolution, 1995 Cuprins Introducere PARTEA ÎNTÂI. Agonia vechiului regim Capitolul I. RUSIA LA 1900 Ţărănimea Rusia oficială Intelighenţia Capitolul II. EXPERIMENTUL CONSTITUŢIONAL Revoluţia din 1905 Stolîpin Capitolul III. RUSIA ÎN RĂZBOI Perspectivele Primul an Semnele catastrofei Capitolul IV. REVOLUŢIA DIN FEBRUARIE PARTEA A DOUA. Bolşevicii cuceresc Rusia Capitolul V. LENIN ŞI ORIGINILE BOLŞEVISMULUI Capitolul VI. LOVITURA DE STAT DIN OCTOMBRIE Eşecul primelor încercări bolşevice de a lua puterea Lovitura de stat Capitolul VII. STATUL PARTIDULUI UNIC Capitolul VIII. INTERNAŢIONALIZAREA REVOLUŢIEI Tratatul de la BrestLitovsk Implicarea străină Capitolul IX. COMUNISMUL DE RĂZBOI Crearea economiei de comandă Războiul împotriva satelor Capitolul X. TEROAREA ROŞIE Asasinarea familiei imperiale Teroarea de masă PARTEA A TREIA. Rusia sub regimul bolşevic Capitolul XI. RĂZBOIUL CIVIL Primele bătălii: 1918 Apogeul: 1919–1920 Capitolul XII. NOUL IMPERIU Capitolul XIII. COMUNISMUL DE EXPORT Capitolul XIV. VIAŢA SPIRITUALĂ Cultura ca propagandă Război împotriva religiei Capitolul XV. COMUNISMUL ÎN CRIZĂ NEP: Falsul Thermidor Criza noului regim Capitolul XVI. REFLECŢII ASUPRA REVOLUŢIEI RUSE Glosar Tabel cronologic Lecturi suplimentare Note RICHARD PIPES, profesor de istorie la Universitatea Harvard, şi-a dedicat întreaga carieră studierii trecutului şi prezentului Rusiei. Prima sa carte datează din 1964: The Formation of the Soviet Union: Comunism and Nationalism. I-au urmat cărţi şi studii despre Rusia sub Vechiul Regim, Revoluţia rusă şi dictatura consecutivă ei, toate culminând cu The Russian Revolution (1990) şi Russia under the Bolshevik Regime (1994), a căror versiune prescurtată o reprezintă cartea de faţă. În perioada 1981–1982 a fost consilier al preşedintelui Reagan pentru problemele Rusiei şi ale Europei de Est. Lui Mark, Sarei şi Annei Introducere Cuvântul „revoluţie” are o etimologie interesantă. Întrebaţi de sociologii sovietici, ţăranii ruşi răspundeau că înseamnă „samovolşcina” adică, într-o traducere aproximativă, „să faci ce vrei”. În publicitatea zilelor noastre, „revoluţionar” a ajuns să însemne „absolut nou”, deci implicit „îmbunătăţit”. În vorbirea curentă, el reprezintă un alt mod de a spune „complet diferit”. Această întrebuinţare a cuvântului ne-ar putea cu greu lăsa să bănuim că originile lui ţin de astronomie şi de astrologie. „Revoluţie” derivă din verbul latinesc revolvere, „a se roti”, folosit iniţial pentru a descrie mişcarea planetelor. Copernic şi-a intitulat marele tratat în care nega poziţia pământului de centru al universului Despre revoluţia corpurilor cereşti. Din astronomie, cuvântul a trecut apoi în vocabularul astrologilor, care pretindeau că pot prevedea viitorul studiind cerul. Astrologii secolului al XVI- lea aflaţi în slujba prinţilor şi a generalilor numeau „revoluţie” evenimentele neaşteptate şi imprevizibile provocate de conjuncţia planetelor – cu alte cuvinte, de forţe pe care omul nu le poate controla. Aşa se face că înţelesul ştiinţific, originar, al cuvântului, care sugera repetitivitate şi regularitate, a ajuns să exprime în câmpul vieţii umane exact opusul, adică neprevăzutul, neaşteptatul. Cuvântul a fost pentru prima oară utilizat în politică în Anglia anilor 1688– 1689, spre a descrie înlăturarea de pe tron a lui Iacob al II-lea în favoarea lui William al III-lea şi a reginei Maria. Ca preţ al obţinerii coroanei, noul rege a trebuit să semneze o „Declaraţie a drepturilor”, prin care se angaja să nu abroge legi sau să impună noi dări fără aprobarea parlamentului, inaugurând astfel un proces care avea să conducă la triumful suveranităţii poporului în Anglia. Era aşa-numita „Glorioasă Revoluţie”. Ea nu a influenţat însă decât regimul politic al ţării. Un secol mai târziu, Revoluţia Americană avea să aducă schimbări mai profunde, prin faptul că proclama independenţa ţării şi modifica radical raporturile dintre individ şi stat. Ea îmbina principiul suveranităţii poporului şi pe cel al libertăţii individuale cu ceea ce mai târziu urma să fie numit dreptul la autodeterminare naţională. Chiar şi aşa însă, ea se limita la sfera politicului. Cultura Statelor Unite, sistemul lor judiciar, garantarea vieţii şi a proprietăţii – toate moştenite de la Marea Britanie – au rămas neatinse de Revoluţie. Prima revoluţie modernă a fost cea franceză. În prima sa fază, ea a avut un caracter spontan şi neconştientizat: în iunie 1789, când reprezentanţii celor trei stări au depus jurământul de la Jeu de Paume, act de sfidare care marca declanşarea Revoluţiei, ei vorbeau nu despre o revoluţie, ci despre „o renaştere naţională”. Cu timpul însă, conducerea Franţei răzvrătite a trecut în mâinile unor ideologi care vedeau în prăbuşirea monarhiei o ocazie unică de a împlini idealurile Secolului Luminilor, idealuri care depăşeau cu mult ţelurile politice limitate ale revoluţiilor engleză şi americană, vizând nici mai mult, nici mai puţin decât crearea unei noi ordini sociale şi chiar a unui nou tip de om. Sub regimul iacobin, măsurile luate şi, uneori, puse în practică au anticipat, prin îndrăzneala concepţiei şi brutalitatea cu care au fost aplicate, regimul comunist din Rusia. Cuvântul „revoluţie” a început din acel moment să desemneze planurile grandioase de transformare a lumii – prin urmare, nu schimbările petrecute, ci schimbările înfăptuite. Secolul al XIX-lea a fost martorul apariţiei revoluţionarilor de profesie, intelectuali care îşi dedicau întreaga viaţă studierii revoltelor din trecut – spre a găsi în ele orientări de ordin tactic – şi analizării evenimentelor epocii lor, pentru a căuta semne ale viitoarelor revolte; odată ce acestea se produceau, revoluţionarii de profesie interveneau, încercând să dirijeze revolta spontană spre o revoluţie conştientă. Acest soi de revoluţionari radicali puneau viitorul sub semnul unor tulburări violente, progresul impunând, în viziunea lor, distrugerea sistemului tradiţional al relaţiilor dintre oameni. Ţelul lor era să elibereze „adevărata” natură umană de sub apăsarea proprietăţii private şi a instituţiilor cărora aceasta le dăduse naştere. Comuniştii radicali şi anarhiştii îşi imaginau revoluţia ca pe un eveniment care avea să schimbe în întregime nu doar aspectele ordinii politice şi social-economice de până atunci, ci însăşi existenţa umană. Scopul ei era, după expresia lui Leon Troţki, să „răstoarne lumea”. Această tendinţă a culminat cu Revoluţia rusă din 1917. Deşi prăbuşirea monarhiei ruse s-a datorat unor cauze interne, bolşevicii, învingători în lupta pentru putere care a urmat abdicării ţarului, erau internaţionalişti, înflăcăraţi de aceleaşi idei ca şi intelectualii radicali din Occident. Ei au pus mâna pe putere pentru a schimba nu Rusia, ci lumea întreagă. Îşi priveau propria ţară, „veriga cea mai slabă din lanţul imperialismului”, ca pe o simplă rampă de lansare a revoltei universale care avea să transforme din temelii condiţia umană, refăcând, cu alte cuvinte, cea de-a şasea zi a Facerii Lumii. Cauzele revoluţiilor ulterioare anului 1789 sunt numeroase şi complexe. Observatorii secolului XX, influenţaţi de modele de gândire socialiste şi sociologice, sunt tentaţi să le caute într-o nemulţumire populară generală. Ei pleacă de la supoziţia că ar fi fost vorba de acţiuni disperate, pe care nu avem deci a le judeca. E o viziune care exercită o atracţie deosebită în spaţiul anglo- saxon, unde ideologiile nu au jucat niciodată un rol proeminent. Însă ideea că toate revoluţiile care au avut sau vor avea loc sunt inevitabile – şi prin aceasta, justificate – e valabilă numai într-un sens restrâns. Evident că, într-o ţară în care guvernul reflectă cu fidelitate dorinţele majorităţii populaţiei, cedând în mod paşnic puterea atunci când a pierdut încrederea oamenilor, şi în care există un nivel rezonabil de prosperitate, revoluţiile violente sunt inutile, prin urmare improbabile; alegerile reprezintă de fiecare dată un soi de revoluţie paşnică. Acest adevăr evident nu implică însă şi contrariul: anume că, acolo unde au loc revolte violente, populaţia ar dori o schimbare completă a sistemului politic şi economic – adică o „revoluţie” în înţelesul iacobin sau bolşevic al cuvântului. Istoricii au făcut observaţia că revoltele populare au un caracter conservator, obiectivul lor fiind recâştigarea unor drepturi tradiţionale, de care oamenii simt că au fost privaţi în mod nedrept. Revoltele sunt orientate spre trecut. Ele au un scop în acelaşi timp bine precizat şi limitat. Acele „cahiers des doleances” prezentate de ţăranii francezi în 1789, sau de cei ruşi în 1905 (sub o altă denumire), conţineau nemulţumiri concrete, care puteau fi toate rezolvate în cadrul sistemului existent. Cei care transpun aceste doleanţe concrete într-o forţă atotdistrugătoare sunt intelectualii radicali. Dorinţa lor este nu de a reforma, ci de a şterge cu totul trecutul, spre a crea o ordine a lucrurilor care nu a existat niciodată până la ei, cu excepţia miticei Vârste de Aur. Revoluţionarii de profesie, majoritatea proveniţi din rândurile clasei de mijloc, dispreţuiesc cererile modeste ale „maselor”, ale căror interese reale pretind că le înţeleg doar ei. Ei sunt aceia care transformă revoltele populare în revoluţii, propovăduind că lucrurile nu se pot îmbunătăţi decât dacă totul se schimbă. Această filosofie, aliaj intim de idealism şi dorinţă de putere, deschide drumul unor tulburări permanente. Cum însă oamenii de rând nu pot face faţă unui mediu instabil şi imprevizibil, toate revoluţiile de după 1789 au eşuat. Iată de ce existenţa nemulţumirilor populare este doar o condiţie necesară, nu şi suficientă, a revoluţiilor, care necesită în plus o infuzie de idei radicale. Revoltele care au zguduit Rusia începând cu februarie 1917 au fost posibile datorită colapsului ordinii publice provocat de presiunea unui război ale cărui efecte guvernul nu le mai putea controla. Cauza principală a derivei Rusiei în apele necunoscute ale unei utopii extreme a fost fanatismul acelor intelectuali care, în octombrie 1917, au profitat de extinderea anarhiei pentru a lua puterea în numele „poporului”, fără a avea curajul, nici atunci şi nici în cei şaptezeci de ani care au urmat, să încerce să obţină un mandat popular. Se poate afirma că Revoluţia rusă a fost evenimentul cel mai important al secolului care se încheie. Nu numai că ea a constituit piedica principală în calea păcii după primul război mondial, dar a influenţat în mod direct ascensiunea naţional-socialismului în Germania şi declanşarea celui de-al doilea război mondial, pe care triumful nazismului o făcuse inevitabilă. În cei cincizeci de ani care au urmat victoriei aliaţilor în cel de-al doilea război mondial, regimul comunist apărut în urma revoluţiei a menţinut lumea într-o stare de permanentă tensiune, uneori cu riscul declanşării unui nou conflict mondial. Toate acestea par să aparţină acum trecutului. Pentru a împiedica însă ca istoria să se repete, este important să aflăm cum s-au petrecut lucrurile; căci problema fundamentală pusă în mod implicit de toate revoluţiile moderne, şi mai cu seamă de cea rusă, este de a şti dacă raţiunea poate ajuta omenirea să-şi depăşească imperfecţiunile cunoscute şi să atingă o ideală perfectibilitate. Eşecul incontestabil al revoluţiei ruse, confirmat în 1991, când Uniunea Sovietică s-a dezmembrat şi Partidul Comunist a fost scos în afara legii, poate fi interpretat ca o dovadă concludentă a faptului că utopia conduce în mod inevitabil la chiar opusul ei, că drumul spre paradisul terestru sfârşeşte în infern; în acelaşi timp însă, acest eşec ar putea fi considerat doar un accident vremelnic în eforturile omenirii de a-şi construi o existenţă ideală. Autorului rândurilor de faţă, care şi-a dedicat aproape întreaga viaţă studiului acestei probleme, Revoluţia rusă îi apare ca desfăşurarea unei tragedii. În care evenimentele sunt produsul mentalităţii şi caracterului protagoniştilor. Poate că unii se simt mulţumiţi să o considere rezultatul unor forţe economice şi sociale grandioase, prin urmare, „inevitabilă”, însă condiţiile „obiective” sunt o abstracţie; ele nu intră în acţiune. Nu constituie decât un fundal al deciziilor subiective, luate de un număr relativ redus de indivizi pentru care politica şi războiul sunt ocupaţia principală. Evenimentele se dovedesc „inevitabile” doar privite retrospectiv. Documentele pe care se bazează istoria de faţă ne înfăţişează oameni care îşi urmează propriile interese şi aspiraţii, fără a fi capabili sau dornici să ia în considerare interesele sau aspiraţiile celorlalţi. De multe ori, autorul s-a simţit înclinat să-şi povăţuiască personajele să se oprească şi să mediteze înainte de a se arunca orbeşte în catastrofa care avea să-i devoreze pe învingători şi învinşi laolaltă. E o experienţă din care ieşi mai umil şi mai puţin încrezător în capacitatea omenirii de a se schimba prin propriile puteri. Paginile care urmează rezumă volumele mele: Revoluţia rusă (1990) şi Rusia sub regimul bolşevic (1994). Cele două cărţi descriu în mod detaliat şi pe baza
Description:The list of books you might like
