Ataşamentul faţă de spiritualitatea poporului, în care s-a născut şi a trăit, s-a clădit încă din copilărie, atunci când deschidea ochii într-o familie de buni creştini, în satul Vlădeni, judeţul Braşov, şi unde-i erau cultivate dragostea faţă de Biserică şi faţă de spaţiul în care trăia şi respira, văzut ca o unitate complexă, armonioasă şi generoasă de munţi, de dealuri, de văi, de şesuri, de păduri, de holde, de vii, de grădini.
Dacă teologia părintelui profesor este prezentă în toate lucrările sale, spiritualitatea poporului nostru, o întâlnim tratată, mai în amănunt, în prima parte a activităţii sale, cea de la Sibiu3, atunci când a ocupat funcţia de redactor responsabil al ziarului Telegraful Român şi cea de rector al Academiei Teologice din Sibiu, între anii 1934 şi 1947, precum şi în ultima perioadă a vieţii, cea de după anul 1989.
Cartea părintelui profesor Reflecţii despre spiritualitatea poporului român (1992) se deschide cu uşurinţă sufletului celui ce o citeşte cu drag. Definirea spiritualităţii poporului nostru poate fi înţeleasă şi numai dacă lecturăm cuprinsul, unde găsim concepte şi idei lămuritoare în acest sens. Prezentăm, în cuvinte cheie, câteva dintre ele, în ordinea în care se regăsesc în cuprins: Dumnezeu, mântuire, înrădăcina-re, comuniune, cultura română, echilibru, armonie, seriozitate, luciditate, duioşie, ironie, umor, dor, omenie, ospitalitate, valoare, universal, sat românesc, folclor, raţiune, cuvânt, responsabilitate, judecată, iertare, datină.