Păcatul Strămoșesc potrivit Sfîntului Apostol Pavel

46 Pages·2017·0.87 MB·Romanian

by  Пользователь Windows

Preot prof.
Ioannis Romanidis

Păcatul Strămoșesc
potrivit Sfîntului Apostol Pavel

Traducere din limba engleză
Sihăstria „Acoperămîntul Maicii Domnului”, Goloseevo
Traducerea s-a făcut după: „Original Sin according to St.
Paul”, New York, 1955

2
CUPRINS

Însemnare introductivă .................................................................................................. 4
Prologul traducătorului la ediția în limba greacă ........................................................ 5
Cuvînt înainte la ediția în limba română ...................................................................... 6
Introducere .................................................................................................................. 11
1) Zidirea căzută ...................................................................................................... 13
2) Dreptatea lui Dumnezeu și Legea ...................................................................... 17
3) Menirea omului și Antropologia ........................................................................ 22
a. Menirea omului ................................................................................................... 22
b. Antropologia Sfîntului Pavel .............................................................................. 25
Observații de sinteză ................................................................................................... 37
Concluzii ...................................................................................................................... 44

3
1
Însemnare introductivă

Lucrarea de față este unul dintre cele patru studii ale pururea-
pomenitului părinte Ioannis Romanidis, realizate la Institutul Teologic
Ortodox Rusesc Sfîntul Serghie din Paris (1954-1955). Aceasta a fost
scrisă în limba engleză, cu titlul «Original Sin according to St. Paul» și
publicată în periodicul St. Vladimir᾽s Seminary Quarterly, nr. 4/1-2, pg. 5-
28, în New York, anul 1955-56.
Această scriere a fost tradusă ulterior în limba greacă de prof. de
teologie Savva Agouridisși publicată în periodicul oficial al Patriarhiei
Ierusalimului «Νέα Σιών», nr. 51, pg. 43-52, 136-151. Cu toate acestea, în
acest periodic nu este publicată întreaga traducere.
Traducerea de față în limba română a fost săvîrșită, cu mila și ajutorul
lui Dumnezeu, după textul englezesc scris de pr. Ioannis Romanidis,
călăuzindu-ne, însă, și de traducerea efectuată de prof. Savva Agouridis,
publicată parțial în periodicul «Νέα Σιών».
Se cuvine să menționăm, de asemenea, că pentru traducerea versetelor
biblice am folosit Biblia sinodală (a ediției din 1988), dat fiind faptul că
aceasta este cea mai răspîndită și cunoscută. Uneori, însă (cînd era nevoie
de mai multă precizie), am folosit și Biblia sinodală din 1914, care a
păstrat mai bine apropierea de originalul grecesc.

1la ediția în limba română
4
Prologul traducătorului
la ediția în limba greacă

Traducerea studiului de față a fost determinată de dorința de a
îmbogăți filologia noastră, săracă cu privire la teologia Apostolului Pavel.
S-au scris multe de către eterodocși despre numeroase teme referitoare la
gîndirea teologică a Apostolului Pavel. Ceea ce distinge lucrarea de față
este că, deși presupune o bogată cunoaștere a scrierilor contemporane
despre gîndirea Apostolului, a fost scrisă din punct de vedere ortodox nu în
mod formal, ci dintr-o înțelegere adevărată a unității dintre Noul
Testament și Credința Ortodoxă, exprimînd pe deplin tendințele
contemporane în studierea teologiei Noului Testament. De altfel, tonul ei
simplu o face accesibilă și celor mulți, căci tocmai de dragul celor mulți
autorul și-a permis unele lungiri de cuvînt și cîteva repetări. Autorul este
Preot al Bisericii Ortodoxe din America, absolvent al Seminarului Ortodox
Grecesc din Boston și al Facultății de Teologie a Universității YALE.
Acesta a studiat, de asemenea, la Seminarele Ortodoxe Rusești al Sf.
2
Vladimir din New York și al Sf. Serghie din Paris, iar acum frecventează
o Facultate din München-ul Germaniei. Studiul de față este publicat acum
pentru prima oarăîn traducere de pe manuscrisul englezesc al părintelui
Romanidis, împreună cu unele prescurtări și modificări, așa cum le-a
permis autorul.
prof. Savva Agouridis

2 anul 1955 [n.tr.]
5
Cuvînt înainte
la ediția în limba română

Cînd vorbim despre păcatul strămoșesc3 ne referim la păcatul săvîrșit de
strămoșii noștri Adam și Eva. Căderea celor întîi-zidiți este o temă deosebit de
importantă care nu trebuie neglijată sau răstălmăcită. Cel care nu înțelege ce s-a
întîmplat prin căderea lui Adam nu va înțelege nici ce este mîntuirea, nici ce a făcut și
face Hristos pentru noi, nici care este lucrarea Bisericii, nici care este menirea
omului.
Pr. Ioannis Romanidis a emigrat de mic copil din Grecia în SUA. Deși în sînul
familiei trăia Ortodoxia și era un fiu devotat al Bisericii, a fost nevoit să cunoască în
timpul vieții sale oameni, scrieri și păreri care erau străine cugetului ortodox.
Studiind la felurite școli și facultăți din străinătate, a ajuns să știe foarte bine teologia
scolastică și cea protestantă (fără, bineînțeles, să cadă de acord cu acestea). La un
moment dat, pr. Ioannis a observat că în Apus domnește o zăpăceală teologică cu
privire la păcatul strămoșesc. A văzut că fiecare spunea tot ce-i trăsnea prin cap. Pr.
Ioannis, avîndu-i ca și călăuză pe Sf. Apostoli și pe Părinții purtători de Dumnezeu, a
constatat că atît scolasticii papistași cît și protestanții răstălmăcesc întru totul păcatul
strămoșesc. Pe lînga asta, a văzut că această confuzie teologică apuseană îi
influențează și pe mulți teologi ortodocși, care fie își însușesc păreri scolastice sau
protestante, fie consideră că păcatul strămoșesc este un mister.
Dintru început trebuie să menționăm că teologia apusenilor se bazează în
general pe concepțiile Fer. Augustin, ale lui Anselm de Canterbury, ale lui Toma de
Aquino ș. a.
Scolasticii papistași au la temelia teologiei lor sistemul feudal, feudalismul4. Ei
ziceau că Dumnezeu este Dumnezeul ordinii, Dumnezeul dreptății. Nu vorbeau
despre dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu este drept, ziceau ei, și a pus o ordine
strictă în lume. Cel care încalcă legea lui Dumnezeu și încalcă ordinea, Îl ofensează
pe Dumnezeu și trebuie pedepsit.
Reieșind din această teorie, scolasticii spuneau că păcatul strămoșesc este
ofensarea lui Dumnezeu și jignirea dreptății dumnezeiești. Omul s-a făcut vinovat și

3 În lb. greacă: πποπαηοπικό αμάπηημα
4 Sistemul feudal constă într-o piramidă a stărilor sociale, care are la bază țărănimea, apoi merg nobilii, iar în vîrf îl
avem pe rege. Feudalismul presupune, deci, o organizare și o ordine socială strictă, o clasificare riguroasă. Cel care ar
dori să se ridice mai presus de locul pe care îl ocupă în această piramidă este pedepsit. Cel care face ceva împotriva
regelui, îl ofenseasă și îl jignește pe rege și trebuie pedepsit. Scolasticii au luat, așadar, acest sistem feudal și l-au băgat
în teologia lor.
6
trebuie, deci, să fie pedepsit cu moarte pentru ca să fie, chipurile, satisfăcută și
restabilită dreptatea divină și ordinea.
Pe de altă parte, protestanții consideră că păcatul strămoșesc este pur și simplu o
faptă morală, nimic mai mult... Potrivit teoriilor Fer. Augustin (pe care le-a preluat și
teologia calvinistă și cea protestantă), prin păcatul strămoșesc au păcătuit toți
oamenii, iar ceea ce moștenim noi toți este vina, vinovăția. S-au axat, adică, pe starea
psihologică a omului și pe moralitate. Pentru dînșii, păcatul strămoșesc ține doar de
moralitate, iar transmiterea păcatului strămoșesc constă în moștenirea unei vini
psihologice.
Astfel, atît pentru papistași, cît și pentru protestanți moartea și stricăciunea sunt
o consecință a hotărîrii lui Dumnezeu de a pedepsi omul vinovat. Mai sunt și unii
protestanți care cred că moartea este un simplu fenomen natural care este firesc să
existe. Cu toții, însă, consideră că moartea este de la Dumnezeu și că Dumnezeu este
cauza morții. În concluzie, potrivit Apusului, moartea și stricăciunea a fost creată de
Dumnezeu și este fie o urmare a vinii moștenite, fie un simplu fenomen natural. De
aceea, diavolul este socotit drept instrument al dreptății dumnezeiești care restabilește
ordinea încălcată!... Adică, Dumnezeu a conlucrat, chipurile, cu diavolul pentru a-l
pedepsi cu moarte pe omul vinovat de călcarea poruncii...
Întrucît teologii apuseni sunt stăpîniți «de anumite prejudecăți filosofice» și se
sprijină pe dualismul metafizic, conform căruia sufletul este nemuritor prin fire (adică
de la sine însuși și nu prin har), dînșii susțin că mîntuirea nu este nimicirea morții și
surparea diavolului. Atît pentru papistași, cît și pentru protestanți mîntuirea se rezumă
la satisfacerea dreptății divine și la schimbarea atitudinii dumnezeiești față de om.
Mîntuirea este, chipurile, un simplu act juridic... Din punctul lor de vedere Hristos a
venit în lume ca să satisfacă dreptatea divină. Ca și cum am spune că Hristos S-a
întrupat nu ca să-L tămăduiască pe om, ci ca să-L tămăduiască pe Dumnezeu-Tatăl,
Care este înfuriat, bolnav, ofensat, împătimit și are probleme psihologice asemenea
oamenilor. Ca și cum Dumnezeu-Tatăl ar vrea să-Și jertfească Fiul, să-I verse
Sîngele, ca să-Și satisfacă dreptatea, mîndria și egoismul.
Căzînd în aceste înșelări grave, apusenii, n-au înțeles, desigur, nici menirea
omului. Astfel, ei își că închipuie menirea omului este fericirea egoistă, din interes
personal, adică «o stare de satisfacție mecanică în prezența lui Dumnezeu, prin care
voința sa va deveni stearpă și imobilă, într-o stare de totală satisfacție de sine și
fericire».
Observînd rătăcirea teologică care macină Apusul, pr. Ioannis Romanidis a
hotărît să cerceteze cu de-amănuntul întreaga Sfîntă Scriptură, și îndeosebi epistolele
7
Sf. Apostol Pavel5, pentru a vădi adevărata învățătură cu privire la păcatul
strămoșesc, întemeindu-se, desigur, pe Tradiția Apostolică și Patristică a Bisericii. În
așa fel, a ajuns să scrie studiul de față, intitulat «Păcatul strămoșesc potrivit Sfîntului
Pavel», unde exprimă adevărata gîndire a Apostolului și a Bisericii Ortodoxe
Sobornicești, punînd temelia unei nespuse strădanii teologice. Părintele Ioannis
Romanidis știa că «o teologie care nu pornește de la tema căderii, care nu vede cine
a fost omul de dinainte de cădere, ce s-a întîmplat după cădere și cum are loc
părtășia la Crucea și Învierea lui Hristos, nu este o teologie ortodoxă»6. Avînd, deci,
ca povățuitor scrierile Sfinților Părinți Răsăriteni, a ajuns la anumite concluzii.
Păcatul strămoșesc nu este, zice pr. Ioannis, o ofensare a lui Dumnezeu, nici nu
este o încălcare morală a unei porunci juridice dumnezeiești. Păcatul și mîntuirea nu
au un sens moralist sau juridic. Dumnezeu nu este un rege mîndru, căruia I-a fost
ofensată demnitatea și dreptatea. Dumnezeu este Dragoste. «Relația dintre Voia
Dumnezeiască și voile omenești nu este o relație de supunere juridică sau hedonistă
[...] ci este mai degrabă o relație de dragoste personală».
Dumnezeu, așadar, nu a hotărît să-l pedepsească pe om cu moarte. Dumnezeu nu
a făcut moartea. Moartea nu este de la Dumnezeu. Moartea este o urmare a căderii
celor întîi-zidiți, o urmare a îndepărtării lor de Dumnezeu. Dumnezeu este Viață, este
Lumină, iar îndepărtarea de El este moarte, stricăciune, întuneric și robire față de
satana. Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune [...], iar prin pizma diavolului
«
moartea a intrat în lume» (Înț. Sol. 2, 23-24). Prin păcatul protopărinților noștri
Adam și Eva «toată zidirea a fost supusă deșertăciunii și puterii rele a satanei, care
stăpînește prin puterile morții și ale stricăciunii». «Omul nu moare fiindcă este
vinovat de păcatul lui Adam. El devine păcătos pentru că este supus puterii
diavolului prin moarte și urmările ei».
Pr. Ioannis Romanidis accentuează că, potrivit Sf. Ap. Pavel, există o legătură
strînsă între păcat, moarte și diavol. Adică păcatul a adus moartea în lume, iar prin
moarte stăpînește diavolul. «Zidirea, așa cum este ea [acum], nu este ceea ce
Dumnezeu a intenționat să fie» pentru că «acum în ea stăpînește puterea satanei».
Chiar dacă în lume există o rînduială și o armonie uimitoare, care arată că lumea este
cîrmuită de Dumnezeu, totuși mai există în ea acum, ca un parazit, moartea,
stricăciunea și puterea diavolului. Prin urmare, moartea și stricăciunea nu sunt un
fenomen natural, normal și firesc, ci sunt o putere prin care stăpînește diavolul în
urma căderii lui Adam. «Pentru Apostolul Pavel nu poate exista niciun fel de sistem
de legi morale inerente într-un univers natural și normal». «Nu există acum o lume

5 Căci scolasticii papistași și protestanții fac adeseori referire la Sf. Ap. Pavel pentru a-și „îndreptăți” părerile.
6 Afirmație făcută de Mitr. Ierótheos Vlachos la emisiunea «ἐνλόγυἀληθείαρ» (dedicată atunci părintelui Ioannis
Romanidis) a canalului de televiziune „Λύσνορ” ce aparține de Sfînta Mitropolie de Patras, 12 decembrie 2001.
8
naturală cu un sistem inerent de legi morale, deoarece toată zidirea a fost supusă
deșertăciunii și puterii rele a satanei, care stăpînește prin puterile morții și ale
stricăciunii».
Pr. Ioannis subliniază că sufletul nu este nemuritor prin fire (cum zic apusenii),
ci prin har. Omul capătă nemurirea nu de la sine, ci de la Dumnezeu, Care este Însăși-
Viața și «Cel ce singur are nemurire»7. «Personalitatea omului nu este alcătuită
dintr-un suflet intelectual nematerialnic care are viață de la sine însuși și folosește
trupul pur și simplu ca pe o locuință». Omul nu este doar sufletul, ci este suflet și
trup. Omul întreg a fost plăsmuit pentru nemurire și nestricăciune. Acum, însă, omul
este supus morții, stricăciunii și puterii tiranice a diavolului.
De aceea, mîntuirea nu este un act juridic sau moralist.«Mîntuirea pentru om și
zidire nu poate proveni dintr-un simplu act de iertare a vreunei învinovățiri juridice a
păcatului, nici nu poate proveni din vreo achitare a satisfacției [...] lui Dumnezeu.
Mîntuirea poate fi înfăptuită numai prin nimicirea diavolului și a puterii lui». Hristos
S-a întrupat nu ca să satisfacă dreptatea divină, ci ca să biruiască moartea, să surpe
puterea diavolului și să ne dăruiască învierea. Hristos S-a dat nouă ca să Se facă
leacul nemuririi noastre. Păcatul și moartea este o boală, iar mîntuirea este vindecare,
este «unirea omului cu viața lui Dumnezeu în Trupul lui Hristos, unde diavolul este
nimicit în mod ontologic și real întru viața dragostei».
Menirea omului nu este fericirea egoistă și satisfacția de sine, precum spun
apusenii. Menirea omului, zice părintele, este desăvîrșirea întru Hristos și dobîndirea
dragostei jertfelnice (lipsită de egoism și preocupare de sine). Menirea omului este
îndumnezeirea, este veșnica unirea omului cu Hristos.
Din toate cele spuse mai sus reiese că păcatul strămoșesc este îndepărtarea de
Dumnezeu, Cel Care este Însăși-Viața. Păcatul strămoșesc este ruperea comuniunii
cu Dumnezeu, care «poate sfîrși doar în moarte». După cădere «omul nu a fost
pedepsit de Dumnezeu, ci a fost luat prizonier de către diavol», care-l stăpînește prin
moarte, stricăciune și păcat.
Trebuie neapărat să menționăm că pr. Ioannis va scrie, ulterior, o altă lucrare,
teza sa de doctorat, intitulată «Păcatul strămoșesc», care va fi continuarea studiului
de față și unde va face o analiză mai amănunțită, cercetînd învățătura Părinților
Apostolici, dar și a altor Sfinți Părinți. Întrucît protestanții îi învinuiesc pe Marii
Părinți ai Bisericii din veacul al IV-lea că au schimonosit Evanghelia lui Hristos și
învățătura Sf. Apostoli, pr. Ioannis Romanidis a hotărît să cerceteze scrierile
Părinților Apostolici, ca cei ce au fost urmașii direcți ai Sf. Apostoli și înaintașii

7 I Timotei 6, 16
9
Sfinților Părinți din veacul al IV-lea. Astfel, a ajuns la concluzia că între Sf. Prooroci,
Sf. Apostoli, Părinții Apostolici și Sfinții Părinți ai tuturor veacurilor există o unitate,
o continuitate, o legătură strînsă și neîntreruptă, avînd cu toții același Duh, aceeași
experiență, aceeași trăire, și deci aceeași învățătură, inclusiv cu privire la păcatul
strămoșesc, mîntuire și menirea omului.
Întrucît cuvintele noastre sunt sărăcăcioase și neputincioase pentru a exprima
chiar și o picătură din învățătura părintelui Ioannis, care nu este nimic altceva decît
teologia Bisericii noastre Ortodoxe, vom încheia acest smerit prolog cu spusele Mitr.
Athanasie de Limassol, îmbunătățitul ucenic al Cuviosului Stareț Iosif Vatopedinul:
«Orice păcat nu este o încălcare juridică a unei porunci juridice pe care ne-a dat-o
Dumnezeu [...], ci este o boală. Păcatul este o boală, o boală a existenței noastre. De
aceea, nu înfruntăm sinele nostru ca pe un vinovat de încălcarea unui cod penal, ci îl
înfruntăm ca pe un om bolnav [...] Biserica nu-i cultivă omului sentimente de
vinovăție. Biserica cultivă pocăința. Dar pentru ca să ai pocăință, ca să fii sănătos în
pocăință și ca să nu faci lucruri bolnave, trebuie să-L vezi mai întîi pe Dumnezeu ca
Doctor, iar pe tine ca pe un bolnav»8.

8Fragmente dintr-o omilie ținută de Mitr. Athanasie de Limassol, avînd ca temă: Păcatul strămoșesc și vindecarea
(Πποπαηοπικό αμάπηημα και θεπαπεία)
10