Noua printi din Amber

174 Pages·2010·0.66 MB·Romanian

by  Zelazny Roger

NOUĂ PRINŢI DIN AMBER
1970, Roger Zelazny

AMBER era lumea perfectă - lumea reală şi unică. Existau multe
planuri-umbră, ciudate imitaţii ale Amberului. Arden era una,
Pământul alta, dar singura lume care are importanţă e Amberul...
Fiii bătrânului Rege luptă între ei pentru tron, cu toată viclenia şi
iscusinţa machiavelică a superoamenilor — pentru că superoameni
şi sunt. Dar Corwin - a cărui poveste o veţi citi - ştie că pretenţia sa
la tron e îndreptăţită... şi e pregătit să-şi apere acest drept cu
propria-i viaţă, şi chiar cu viaţa celorlalţi...
PROLOG

S-a trezit într-un spital - îşi amintea foarte puţine lucruri -
fusese victima unui accident care n-a fost de fapt accident. A
descoperit că-l cheamă Corwin şi că e mai puternic decât oricare
fiinţă umană...
Mai târziu, într-o călătorie care a început la New York şi s-a
terminat într-o lume cu păduri şi munţi, monştri şi iluzii, a
descoperit cine e de fapt - Corwin, prinţ de Amber... Corwin, ale
cărui culori erau negru şi argintiu - care fusese exilat în lumea-
umbră a Pământului şi care acum s-a întors să-şi revendice
tronul...

I

După ce mi se păruse că va dura o veşnicie, încet totul se
sfârşea.
Am încercat să-mi mişc degetele de la picioare, am reuşit.
Eram tolănit pe un pat de spital şi cu picioarele în ghips, dar erau
încă ale mele.
Am închis strâns ochii, apoi i-am deschis, de trei ori la rând.
Încăperea nu se clintea din loc.
Unde dracu' mă aflam?
Apoi pâcla se risipi treptat şi îmi recăpătai ceea ce se cheamă
memorie. Mi-am reamintit nopţi, şi infirmiere, şi injecţii. De
fiecare dată când lucrurile începeau să se limpezească puţin,
cineva intra şi-mi făcea o injecţie cu nu ştiu ce. Aşa s-a întâmplat.
Da. Totuşi, acum mă simţeam pe jumătate normal. Trebuiau
odată şi odată să se oprească.
N-am dreptate?
Un gând mă atacă violent: "Poate că nu."
Mă năpădi o neîncredere firească, aşa cum sunt toate
motivaţiile umane. Fusesem supranarcotizat, mi-am dat seama
brusc. Fără nici o explicaţie reală - din punctul meu de vedere -,
şi fără nici un motiv pentru ei să se oprească acum, mai ales dacă
erau plătiţi pentru asta. Aşa că ia-o încet şi fă pe prostul, spuse o
voce înţeleaptă care părea să fie a mea.
Şi i-am dat ascultare.
Vreo zece minute mai târziu, o infirmieră îşi iţi capul pe uşă,
iar eu, fireşte, am făcut pe mortu-n păpuşoi. Infirmiera plecă.
După care am început să reconstitui câte ceva din cele
întâmplate.
Avusesem un fel de accident, mi-am amintit vag. Ce a urmat
era încă nedefinit; cât priveşte ce se petrecuse înainte, n-aveam
nici cea mai mică idee. Dar fusesem mai întâi într-un spital şi
apoi am fost adus în locul ăsta, mi-am reamintit. De ce? Habar n-
aveam.
Totuşi, picioarele erau într-o stare destul de bună. Destul cât
să mă ţină, deşi nu ştiam cât timp trecuse de la fractură - căci
ştiam că fuseseră fracturate.
Aşa încât m-am înălţat în capul oaselor. Mi-a trebuit un efort
mare, muşchii fiind anchilozaţi. Afară era întuneric şi un pumn
de stele strălucea pe fereastră. Le-am făcut cu ochiul şi mi-am
trecut picioarele peste marginea patului.
Eram ameţit, dar după un timp mi-am revenit şi m-am ridicat,
agăţându-mă de bara de la capătul patului, după care am făcut
primul pas.
În regulă. Picioarele mă ţineau.
Deci, teoretic, eram în stare s-o iau din loc.
M-am întors la pat, m-am tolănit şi am început să reflectez.
Transpiram şi tremuram. Viziuni cu bomboane şi altele d-astea.
E ceva putred în Danemarca...
Brusc îmi amintii. Era vorba de un accident de maşină. Un
afurisit de accident...
Apoi uşa se deschise, lăsând lumina să pătrundă, şi printre
gene am văzut o infirmieră cu o seringă hipodermică în mână.
Se apropie de pat, o tipă planturoasă, cu păr negru şi braţe
mari.
Când ajunse lângă mine, m-am ridicat.
- Bună seara.
- Ia te uită - bună seara, răspunse.
- Când o iau din loc?
- Va trebui să-l întreb pe doctor.
- Fă-o!
- Vă rog, ridicaţi-vă mâneca!
- Nu, mulţumesc!
- Trebuie să vă fac o injecţie.
- Nu, nu trebuie. N-am nevoie.
- Mă tem că asta n-o poate decide decât doctorul.
- Atunci, trimite-l aici, să-mi spună chiar el. Dar, până atunci,
nu accept.
- Regret, dar am ordine precise.
- Aşa avea şi Eichmann şi uite ce-a păţit, am clătinat uşor din
cap.
- Prea bine, spuse, va trebui să raportez asta...
- Chiar te rog şi, când o faci, zi-i că am hotărât s-o iau din loc
mâine dimineaţă!
- Imposibil. Nici măcar nu puteţi umbla - şi aţi avut şi câteva
leziuni interne...
- Mai vedem noi. Noapte bună!
Ieşi din cameră fără să răspundă.
Rămas singur, am căzut pe gânduri. Se părea că eram într-un
gen de clinică particulară - deci cineva plătea pentru asta. Cineva
cunoscut? Nici o rudă nu-mi venea în minte. Prieteni, nici atât.
Cine mai rămâneau? Duşmanii?
M-am gândit un timp.
Nimic.
Nimeni care să-mi facă o astfel de binefacere.
Deodată îmi apăru imaginea: eu sărind cu maşina peste o râpă
drept într-un lac. Altceva nu-mi aminteam.
Eram...
M-am încordat şi am început să transpir din nou.
Nu ştiam CINE sunt.
Pentru a nu sta degeaba, m-am ridicat şi mi-am scos
bandajele. Totul părea în ordine sub ele; acum ştiam ce am de
făcut. Am spart ghipsul de pe piciorul drept cu o bară de metal
scoasă de la capătul patului. Mă cuprinse brusc senzaţia, că
trebuia să plec cât mai repede, că trebuia să fac asta neapărat.
Mi-am cercetat piciorul drept. În regulă.
Am zdrobit ghipsul şi de pe stângul, m-am ridicat, am mers la
dulap.
Nici o haină.
Atunci am auzit paşii. M-am întors în pat şi am acoperit
ghipsul şi bandajele vechi.
Uşa se deschise iarăşi.
Apoi lumina se aprinse în jurul meu şi am văzut un tip vânjos,
într-o bluză albă, c-o mână pe întrerupătorul din perete.
- Ce-am auzit, că te-ai purtat urât cu infirmiera?
Nu mai ţinea s-o fac pe bolnavul adormit.
- Nu înţeleg. Despre ce e vorba?
Asta îl derută o clipă sau două, înţelesei eu după cum se
încruntase.
- E ora injecţiei! zise.
- Sunteţi medic?
- Nu, dar am sarcina să-ţi fac injecţia.
- Iar eu refuz, conform dreptului meu legal. Ce zici de asta?
- O să-ţi fac injecţia, spuse şi se îndreptă spre partea stângă a
patului. În mână avea o seringă hipodermică, pe care n-o zărisem
până atunci.
Urmă o lovitură urâtă, cam patru degete sub centură, am
socotit eu, care-l făcu să cadă în genunchi.
După câteva secunde scoase un icnet stins.
- Mai apropie-te tu, am zis, şi-o să vezi ce se-ntâmplă.
- Avem metode să tratăm pacienţi ca tine, gâfâi el.
Am ştiut că a venit clipa să acţionez.
- Unde-mi sunt hainele? am întrebat repetând lovitura.
El icni din nou.
- Atunci cred că va trebui să le iau pe ale tale. Dă-mi-le!
Devenise plictisitor să-l lovesc şi a treia oară, aşa că i-am
aruncat cearşafurile în cap şi l-am zvântat în bătaie cu bara
metalică.
În mai puţin de două minute, aş zice, eram înţolit în alb,
culoarea lui Moby Dick şi a îngheţatei de vanilie. Dezgustător!
Pe individ l-am înghesuit în dulap, apoi am privit prin fereastra
zăbrelită. Am văzut Luna Veche în braţe cu Luna Nouă, plutind
deasupra unui şir de plopi. Iarba era argintie şi strălucitoare.
Noaptea se lupta cu soarele. Nici un indiciu care să-mi arate unde
era plasat locul ăsta. După toate aparenţele eram la etajul al
treilea al clădirii, undeva în stânga, jos, se zărea o formă pătrată
de lumină, probabil o fereastră de la primul etaj, cu cineva treaz
în dosul ei.
Am ieşit din încăpere şi am examinat coridorul. În stânga în
capăt era un zid cu o fereastră zăbrelită şi patru uşi, câte două pe
fiecare parte. Probabil dădeau spre alte încăperi ca a mea. M-am
dus şi am privit pe fereastră, şi am văzut şi alte etaje, alţi copaci,
noapte, nimic nou. M-am întors şi m-am îndreptat în cealaltă
direcţie.
Uşi şi iarăşi uşi, nici o lumină care să vină de sub ele, şi numai
zgomotul paşilor mei în pantofii "de împrumut" prea mari.
Ceasul indica ora cinci patruzeci şi patru. Bara metalică era la
brâu, dedesubtul vestei imaculate, frecându-mi-se de şold în
mers. La fiecare douăzeci de picioare era câte un neon fixat în
tavan, care dădea o lumină chioară de vreo patruzeci de waţi.
Am ajuns la o scară în dreapta, care ducea în jos. Am luat-o pe
acolo. Paşii mi se pierdeau în covorul care-o acoperea.
Al doilea etaj arăta ca şi cel de deasupra, şiruri de uşi, aşa
încât am coborât mai departe.
Când am ajuns la primul etaj, am luat-o la dreapta, căutând
uşa ce dădea spre încăperea cu lumină.
Am găsit-o, chiar aproape de capătul coridorului, şi nu m-am
mai ostenit să bat.
Tipul îmbrăcat cu un halat de baie de culoare ţipătoare, aşezat
în spatele unui birou mare lăcuit, tocmai avea de gând să se uite
într-un fel de registru. Nu era camera paznicului. Mă privi cu
ochii larg deschişi, încercă să scoată un strigăt, dar nu izbuti,
poate din cauza expresiei mele hotărâte. Se ridică brusc.
Am închis uşa în spatele meu şi i-am spus:
- Salutare! Ai încurcat-o...
Se pare că oamenii devin întotdeauna curioşi când le spui
chestia asta, pentru că, după cele trei secunde cât mi-a luat să
traversez camera, mă întrebă:
- Ce vrei să spui?
- Vreau să spun - că o să fii dat în judecată pentru sechestrare
de persoană, pentru tratament incorect, pentru folosirea aiurea a
narcoticelor. Am deja sindromul izolării şi s-ar putea să devin
violent...
- Cară-te de-aici! spuse.
Am văzut un pachet de ţigări pe biroul lui. M-am servi singur şi
i-am spus:
- Stai jos şi tacă-ţi gura. Avem multe lucruri de vorbit.
Se aşeză, dar de tăcut, nu tăcu:
- Încâlci mai multe ordine.
- Tribunalul va hotărî cine e răspunzător, i-am replicat. Vreau
hainele şi obiectele mele personale. Vreau s-o iau din loc.
- Dar nu eşti în stare să...
- Nu te-a-ntrebat nimeni. Dă-mi-le chiar acum sau o să
răspunzi în faţa legii.
Se întinse către un buton de pe birou, dar l-am plesnit peste
mână.
- Acum! am repetat. Ar fi trebuit să-l apeşi când am intrat. Te-
ai trezit prea târziu.
- Domnule Corey, vă agravaţi situaţia...
- Corey?! N-am venit de capul meu aici, i-am zis, dar să fiu al
dracu' dacă n-am dreptul să mă car. Şi-acum e momentul. Aşa că
hai s-o terminăm.
- Evident, nu eşti în stare să părăseşti această instituţie, se
împotrivi el. Nu pot permite asta. O să chem pe cineva care sa te
ducă înapoi în cameră şi să te pună în pat.
- Nu te sfătuiesc să-ncerci, altfel o să afli în ce stare sunt.
Deocamdată am de pus mai multe întrebări. Prima: cine m-a adus
aici şi cine-mi plăteşte cheltuielile?
- Foarte bine, oftă el şi mustaţa subţire, roşiatică, i se pleoşti.
Deschise un sertar, băgă mâna înăuntru, dar eram foarte
atent.
L-am lovit înainte de a apuca să tragă piedica: un Colt 32,
automatic, foarte aspectuos. Am tras eu piedica, atunci când i-am
smuls pistolul; l-am îndreptat spre el.
- O să-mi răspunzi la întrebări. Evident, mă crezi un tip
periculos. S-ar putea să ai dreptate!
Zâmbi slab şi îşi aprinse o ţigară, ceea ce era o greşeală dacă
intenţiona s-o facă pe durul. Mâinile îi tremurau.
- E-n regulă, Corey - dacă asta o să te facă fericit. Soră-ta te-a
adus aici.
"Hopa!", îmi zisei.
- Care soră?
- Evelyn, spuse.
Nici un bec aprins. Deci:
- E ridicol. N-am mai văzut-o pe Evelyn de ani de zile. Nici
măcar nu ştia că sunt prin partea asta a ţării.
Ridică din umeri.
- Cu toate astea...
- Unde locuieşte acum? Vreau să-i telefonez.
- N-am adresa ei la-ndemână.
- Ia-o de unde ştii!
Se ridică, traversă încăperea către un fişier, îl deschise,
cotrobăi şi extrase o fişă.
Am cercetat-o cu atenţie. "D-na Evelyn Flaumel"... Nici adresa
din New York nu-mi părea familiară, dar am reţinut-o. După cum
scria acolo, prenumele meu era Cari. Bun. Încă o informaţie.
Mi-am pus arma la brâu, lângă bara metalică, fireşte după ce
am tras la loc piedica.
- O.K. Unde-mi sunt hainele şi cât ai de gând să-mi plăteşti?
- Hainele au fost distruse în accident, spuse, şi trebuie să ştii
că picioarele chiar au fost fracturate - stângul în două locuri.
Cinstit vorbind, nu-mi dau seama cum reuşeşti să te ţii pe
picioare. N-au trecut decât două săptămâni...
- Totdeauna mă vindec repede. Acum, despre bani...
- Ce bani?
- Banii ca să nu-ţi aduc plângere împotriva tratamentului
incorect, şi toate celelalte.
- Nu fii caraghios!
- Cine e caraghios? O mie de dolari, bani gheaţă, imediat!
- Nici nu discut despre aşa ceva.
- Uite ce e, mai bine ascultă la ce-ţi spun: orice-ar fi, gândeşte-
te la renumele pe care-l va căpăta locul ăsta dacă m-apuc să fac
publicitate înainte de proces. În mod sigur o să iau legătura cu
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, cu ziarele, cu...
- Şantaj şi nu vreau să am de-a face cu aşa ceva.
- Plăteşti acum sau mai târziu, după hotărârea tribunalului.
Nu, mi-e indiferent. Numai că acum te costă mai ieftin.
Dacă punea banul jos, însemna că bănuielile mele se
confirmau şi că era ceva necurat la mijloc.
Se holbă la mine multă vreme.
Într-un târziu spuse:
- N-am nici o mie aici.
- Propune tu un compromis.
După altă pauză:
- Ăsta-i furt!
- Nu şi dacă achiţi şi plec, puiule. Deci, zi!
- S-ar putea să am cinci sute în seif.
- Adu-i!
După ce examină conţinutul unui mic seif din perete, îmi
spuse că erau doar patru sute treizeci; nu aveam chef să las
amprente pe seif, numai ca să-l verific. Aşa că, am acceptat şi am
îndesat bancnotele în buzunarul lateral.
- Acum, care e cea mai apropiată staţie de taxiuri care
deserveşte locul ăsta?
Îmi spuse, iar eu am verificat în cartea de telefon, aflând astfel
că eram undeva în provincie.
L-am pus să dea telefon şi să-mi cheme un taxi, pentru că eu
nu ştiam numele locului şi nu vroiam să-şi dea seama de starea
memoriei mele. Unul dintre bandajele pe care le scosesem fusese
în jurul capului.
În timp ce vorbea, l-am auzit spunând numele locului: Clinică
Particulară, Greenwood.
Am aruncat ţigara, am luat alta şi am urnit cele aproape o sută
de kilograme din picioarele mele, aşezându-mă pe un scaun de
piele mare aflat lângă bibliotecă.
- Aşteptăm aici şi dup-aia mă conduci la uşă - i-am zis.
N-a mai scos nici un cuvânt.

II

Era aproape opt când taxiul mă lăsă aiurea, la un colţ al celui
mai apropiat oraş. Am plătit şoferului şi m-am învârtit în jur vreo
douăzeci de minute. Apoi m-am oprit într-un mic local, am găsit
un loc liber şi am comandat suc, două ouă, pâine prăjită, şuncă şi
trei ceşti cu cafea. Şunca era prea grasă.
La o oră după micul dejun, am pornit-o iar la drum, am găsit
un magazin de îmbrăcăminte şi am aşteptat până la nouă
jumătate să se deschidă.
Mi-am cumpărat o pereche de pantaloni largi, trei cămăşi
sport, o centură, lenjerie de corp şi o pereche de pantofi numărul
meu. Am mai cumpărat, o batistă, un portofel şi un pieptene de
buzunar.
Apoi am găsit staţia de autobuze Greyhound şi m-am îmbarcat
pentru New York. Nimeni nu încercă să mă oprească. Nimeni nu
părea să mă caute.
Şezând pe locul meu şi privind peisajul în culorile toamnei,
mângâiat de vântul vioi sub cerul luminos, rece, am trecut în
revistă tot ce ştiam despre mine şi despre situaţia mea materială.
Fusesem înregistrat la Greenwood drept Carl Corey, de către
sora mea Evelyn Flaumel. Asta, ca o consecinţă a unui accident
de maşină petrecut în urmă cu cincisprezece zile sau cam aşa
ceva, de pe urma căruia mă alesesem cu câteva oase zdrobite,
care acum nu mă mai supărau. Nu-mi aminteam de sora mea
Evelyn.
Cei de la Greenwood fuseseră instruiţi să mă ţină pasiv, şi nu
mi-a fost greu să pricep că se temeau de lege după felul în care a
reacţionat tipul atunci când mi-am pierdut cumpătul şi i-am
ameninţat cu tribunalul. Bun. Cineva se temea de mine, dintr-un
anumit motiv. Cred că valoram mult.