Minunata lume noua, Reintoarcere in minunata lume noua

404 Pages·2016·1.26 MB·Romanian

by  Huxley Aldous

Aldous Huxley
MINUNATA LUME NOUĂ
(„Brave New World”, 1932)
Reîntoarcere în minunata lume nouă
(„Brave New World Revisited”, 1958)
Traducere de Suzana şi Andrei Bantaş

Kindle eBook: iunie 2012
- versiune definitivă -
Cuprins:
Aldous Huxley
Prefaţă
NOTE
TABEL CRONOLOGIC
MINUNATA LUME NOUĂ
Capitolul I
Capitolul II
Capitolul III
Capitolul IV
Capitolul V
Capitolul VI
Capitolul VII
Capitolul VIII
Capitolul IX
Capitolul X
Capitolul XI
Capitolul XII
Capitolul XIII
Capitolul XIV
Capitolul XV
Capitolul XVI
Capitolul XVII
Capitolul XVIII
REÎNTOARCERE ÎN MINUNATA LUME NOUĂ
CUVÂNT ÎNAINTE
I. SUPRAPOPULAREA
II. CANTITATE, CALITATE, MORALITATE
III. SUPRAORGANIZAREA
IV. PROPAGANDA ÎNTR-O SOCIETATE DEMOCRATICĂ
V. PROPAGANDA SUB DICTATURĂ
VI. ARTA DE A VINDE
VII. SPĂLAREA CREIERELOR
VIII. PERSUASIUNEA PE CALE CHIMICĂ
IX. PERSUASIUNEA SUBCONŞTIENTĂ
X. HIPNOPEDIA
XI. EDUCAŢIA PENTRU LIBERTATE
XII. CE E DE FĂCUT?
Prefaţă
ALDOUS HUXLEY – ÎNTRE DILEMELE EXISTENŢEI ŞI
LABIRINTUL FICŢIUNII
Puţini scriitori englezi din secolul al XX-lea au fost atât de
elogiaţi şi de denigraţi ca Aldous Huxley. „Niciun alt scriitor din
vremea noastră nu şi-a câştigat o recunoaştere într-un mod atât de
rapid şi cu o atât de mare siguranţă; în comparaţie cu ascensiunea
şi acceptarea sa, cele ale d-lui Lawrence şi ale d-lui Eliot au fost
treptate, aproape dureroase”. Astfel era caracterizat Huxley de
către Edwin Muir încă în 19261.
La mai puţin de un deceniu de la debutul său editorial, Grant
Overton ţinea să remarce că primele ediţii ale cărţilor acestuia se
află la mare preţuire deopotrivă printre anticari şi colecţionari,
precum şi că acela care le-a scris e considerat de către cititori drept
„cel mai cultivat om din Anglia […], aproape singura mare
speranţă care a mai rămas literaturii engleze”2. O încercare de
istorie a romanului englez, publicată în 1932, ajungea la concluzia
asemănătoare că niciunui alt scriitor tânăr nu i-a fost dat să fie
„mai reprezentativ pentru generaţia sa decât i-a fost dat lui Aldous
Huxley”3. Şi într-adevăr, niciun alt scriitor englez din deceniul al
treilea al secolului nostru nu pare să se fi bucurat de o apreciere
critică mai favorabilă, chiar dacă au existat cazuri când aceste
aprecieri au fost exprimate în termeni dintre cei mai surprinzători
– precum etichetarea, de către Carl şi Mark Van Doren, drept „un
tânăr strălucitor şi pervers”4. La rândul său, Alexander Henderson
îşi va începe binecunoscuta monografie despre Huxley, publicată
în 1936 şi republicată în 1964, cu afirmaţia: „Nu există vreun alt
scriitor în viaţă care să merite mai mult ca Huxley să fie recitit,
după cum nu există niciun altul care să poată să inspire curajul
Europei în faţa titanilor literaturii americane: Hemingway, Dos
Passos şi Faulkner. Puţini scriitori au lucruri mai importante de
spus decât Huxley, şi niciunul nu face dovada vreunei fineţi
stilistice mai mari, a unei maliţiozităţi exprimate mai politicos, a
unei perfecţiuni artistice mai profunde şi mai trainice”5. Chiar şi
D. H. Lawrence îi va scrie lui Huxley, cu ambigua sinceritate a
scrisorilor sale: „Ai reuşit să înfăţişezi adevărul, probabil ultimul
adevăr despre tine şi despre generaţia ta […] scrierea romanului
Punct Contrapunct a necesitat de zece ori mai mult curaj decât am
avut eu scriind Lady C. (n.n. Amantul doamnei Chatterley)”6.
Dintre toţi romancierii de primă mărime, Aldous Huxley a fost
adeseori considerat drept cel mai spiritual şi mai ireverenţios.
Începând cu anii ’20 şi continuând cu anii ’30, notorietatea sa
literară s-a manifestat îndeosebi în domeniul satirei sociale, gen pe
care l-a folosit în imortalizarea unei întregi perioade şi a modului
ei de viaţă7.
Prima tentativă de reducere a proporţiilor acestui mit aparţine
lui David Daiches, care în lucrarea The Novel and the Modern
World (Romanul şi lumea modernă, 1939), precum şi în articolul
Novels of Aldous Huxley (Romanele lui Aldous Huxley), publicat
în revista „The New Republic”, îi contestă lui Huxley calitatea de
scriitor serios, criticând „calitatea esenţialmente neorganică a
aparatului tehnic folosit8” şi sugerând faptul că adevăratul Huxley
trebuie căutat mai degrabă în scrierile lui eseistice. David Daiches
afirmă fără ezitare că „Huxley nu e nicidecum un romancier;
 
niciodată nu a fost în stare şi nici nu manifestă vreun interes să
stăpânească fie şi numai elementele ce ţin de forma şi de structura
literaturii […] Romanele sale sunt fie o serie de schiţări ale
profilului câte unui personaj, fie simple fabulaţii sau broşuri9”. În
ediţia revizuită a cărţii The Novel and the Modern World (Chicago,
1960), Daiches este şi mai tranşant în judecăţile sale de valoare,
susţinând faptul că Huxley nici nu poate fi considerat romancier în
sensul adevărat al cuvântului10. O armată de alţi critici, mai mult
sau mai puţin competenţi, şi-au făcut un titlu de glorie din
denigrarea lui, excelând în folosirea unor termeni dintre cei mai
tăioşi. Exemplul extrem îl oferă R. C. Bald, care-l învinuieşte de

plagiat. În opinia acestuia, „Huxley recurge într-un mod ce

depăşeşte limita oricărei decenţe nu doar la cuvinte sau expresii
din operele altor scriitori, dar şi la personajele pe care aceştia le-au
creat ori la tehnicile literare folosite de aceştia11”.
Cititorul interesat de scriitorul Aldous Huxley mai poate găsi,
în evantaiul de opinii critice situate între cele două judecăţi
amintite mai sus, şi părerea, larg împărtăşită, că cele mai bune
opere scrise de acesta sunt cele dintre anii 1920 şi 1930. „Anii ’20
şi Huxley sunt inseparabili; scriitorul a contribuit la crearea
atmosferei specifice acestei perioade, precum şi la schimbarea de
atmosferă ce a marcat sfârşitul decadei respective”, afirmă criticul
Walter Allen, adăugând că cele dintâi romane scrise de Huxley „au
aproape aceeaşi prospeţime ca atunci când au fost scrise12”. G. S.
Frazer se raliază acestei opinii: „Huxley a fost […] un scriitor
inegal. Probabil, romanele sale de tinereţe […] sunt cele care
rezistă cel mai bine13”.
De asemenea, referindu-se la ultimii ani de viaţă, în care criticii
au sancţionat viziunea sa ştiinţifico-religioasă palidă şi
posomorâtă, comentatorul de mai sus mai observă că „dintr-un
punct de vedere pur literar, cu siguranţă că Huxley a scris prea

mult mult prea multe romane, eseuri, cărţi de călătorie

divagante, astfel că talentul său real, dar nu şi excedentar sau
abundent  nu a putut face faţă unei asemenea risipe14.
Opinii precum cele de mai sus au dus la evaluări de-a dreptul
deconcertante ale meritelor literare ale scriitorului. Astfel, în timp
ce există aproape un consens în ceea ce priveşte locul lui Huxley
ca moralist, mai există încă destui care se îndoiesc că acesta a fost
un romancier autentic. Atitudinea aceasta se reflectă şi în
multitudinea de termeni cu care îl etichetează criticii literari:
„autor de romane de idei15” , „autor de satiră menippeană16” ,
„eseist înnăscut17”.
Situaţia este şi mai mult complicată de faptul, oarecum
paradoxal, că până şi între cei care-l admiră pe Aldous Huxley şi i-
au examinat competent şi exhaustiv opera, apar frecvente
dezacorduri în ceea ce priveşte adevărata valoarea a principalelor
opere pe care acesta le-a scris. Peter Bowering, de exemplu,
subliniază importanţa unui roman precum Eyeless in Gaza (Orb
prin Gaza), pe care-l consideră ca având o poziţie centrală în
cadrul operei lui Huxley luate ca întreg18, precum şi a unui
personaj precum Dr. Miller, protagonistul cărţii respective, pe
care-l socoate drept „primul dintre profeţii autentici” creaţi de
Aldous Huxley19. În schimb, Jerome Meckier consideră aceeaşi
carte drept un roman lipsit de virtuţi dramatice20, principalul său
defect constând în eşecul încercării doctorului Miller de a fi un
deus ex machina, personajul respectiv fiind „un individ palid,
lipsit de culoare, neclar, ale cărui soluţii la problemele lumii par
aproape simpliste21”. George Woodcock nu diferă prea mult de
Bowering în opiniile sale, atunci când se referă la romanul Orb
prin Gaza ca fiind, în termeni pur literari, cel mai bun roman al lui
Huxley22.
Vorbind despre Geniul şi zeiţa, Keith May avansează ideea că,
„din unghiul unor asemănări cu alte scrieri ale lui Huxley […],
Geniul şi zeiţa conţine afirmaţii ori insinuări evidente, care, într-
un anumit sens, depăşesc tot ceea ce a scris înainte sau după acest
roman23”. Laurence Brander ţine să laude şi el această „scriere
chauceriană24”, spre deosebire de Charles M. Holmes, care crede
că e vorba de „un roman slab, având parte de acelaşi eşec ca şi
piesa de teatru pe care a inspirat-o25”.
Island (Insula), ultimul şi mult controversatul roman al lui
Huxley, l-a făcut pe Brander să scrie: „Pentru cei care s-au pregătit
pentru receptarea acestui roman, citind toate textele huxleyiene
care au condus la scrierea sa, el reprezintă o cât se poate de
potrivită răsplată a studiului intens pe care-l reclamă26”. Charles
M. Holmes însă este de cu totul altă părere, susţinând că, „citit ca
un roman, ca produs al imaginaţiei artistice, Insula este un eşec,
aşa cum, de altfel, cei mai mulţi dintre primii ei recenzaţi s-au şi
grăbit să arate27”.
Lista afirmaţiilor ce se bat cap în cap nu se rezumă la cele de
mai sus. Oricât de stranie poate apărea cititorului obişnuit, lipsa de
consecvenţă a operei huxleyiene este, în mai multe privinţe,
expresia scrisă a lumii în care a trăit, precum şi a propriului său
deghizament spiritual, versatil şi proteic. Să nu uităm nici faptul că

Huxley şi-a scris opera de-a lungul a patru dintre cele mai pline

de evenimente decade din istoria lumii occidentale, în care a
putut fi martor la consecinţele exploziei demografice, la evoluţia
societăţii industriale, la două războaie mondiale, precum şi la
descoperirile din domeniul ştiinţei care au dus la progrese
tehnologice fără precedent. Huxley a avut ocazia să contemple
aceste evenimente desfăşurate pe fundalul unei tot mai mari
agitaţii, al echilibrului spiritual fragil al lumii moderne. În
încercările sale, câteodată disperate, de a oferi cititorilor o imagine
cât mai amănunţită şi mai revelatoare a acestei lumi şi a
locuitorilor ei neurastenici, Huxley a adoptat şi respins idei într-un
ritm alarmant; el şi-a modificat continuu atitudinea, astfel încât
exegeţii săi cu greu au mai putut ţine pasul cu uimitoarele sale
transformări. Vorbeşte de la sine, în acest sens, chiar
metamorfozarea sa dintr-un om de ştiinţă ateu într-un mistic
înclinat spre o reconciliere a ştiinţei cu religia.
Ceea ce se poate afirma cu certitudine e că mediul familial a
avut pentru Huxley un efect favorabil în dezvoltarea creativităţii,
fără să mai socotim şi zestrea lui ereditară28.
Scriitorul a fost cel de-al treilea copil din cei patru pe care i-a
avut familia Leonard Huxley şi, din punct de vedere fizic, era
firav, „sensibil, avea probleme cu inima, precum şi un cap atât de
mare încât până la vârsta de doi ani nici nu a fost în stare să
umble29”. Masivitatea capului său i-a adus în copilărie porecla de
„Ogie” (derivată de la englezescul ogre, „uriaş sau căpcăun”).
Trei experienţe traumatice, suferite între vârsta de 16 şi 20 de
ani, vor avea un impact deosebit asupra evoluţiei viitorului
scriitor. Prima are loc în 1908, când mama îi moare de cancer.
Momentul are pentru Aldous semnificaţia unei dizolvări a unităţii
familiei, a unei iremediabile pierderi, făcându-l să apară dintr-
odată „atât de ciudat de adult, atât de asemănător unui Arnold30”.
Adolescentul de acum avea mai târziu să transfigureze literar
această experienţă în paginile memorabile ale romanelor Antic
Hay (Dans grotesc) şi Eyeless in Gaza (Orb prin Gaza).
Cea de-a doua încercare se leagă de perioada când, studiind la
Eton, e afectat de ceea ce, în cele din urmă, va primi diagnosticul
de keratitis punctata, o inflamare a corneei. În pofida operaţiilor la
care este supus, trebuie să se împace în cele din urmă cu gândul că
va fi lipsit de vedere pentru tot restul vieţii, astfel că îşi întrerupe
studiile la Eton. Rudele îl înconjoară cu toată grija şi abnegaţia de
care are nevoie. Simptomatic pentru Huxley, el refuză să se lase
cuprins de deznădejde şi învaţă de unul singur Braille. Orbirea
temporară de care a suferit nu l-a înfrânt, un bun exemplu în acest
sens oferindu-l scrisoarea pe care a scris-o mai târziu vărului său
Gervas. În opinia lui Huxley, orbirea sa vremelnică (timp de
aproximativ un an şi jumătate) n-a făcut altceva decât să-l
împiedice să „ajungă în totalitate un gentleman englez instruit într-
o şcoală privată. Soarta dă câteodată dovadă de bunătate faţă de
noi chiar atunci când pare a fi neîndurătoare. Orbirea mea
temporară m-a împiedicat să ajung doctor, lucru pentru care, de
asemenea, îi sunt recunoscător. Fiindcă, dacă surmenajul pricinuit
de activitatea mea ca ziarist m-a adus până în pragul morţii, cu
siguranţă că aş fi ajuns să mor prematur consacrându-mă mult mai
extenuantei profesii de doctor”.
Aceasta este perioada în care scriitorul reuşeşte să-şi antreneze
extraordinara sa memorie, elaborându-şi, pentru uzul propriu, „o
filozofie care să însemne mai mult decât subiectivitatea
berkleiană31”.
Tot acum termină de scris un roman de 90000 de cuvinte, al
cărui manuscris a fost pierdut. După aproximativ un an şi jumătate
şi patru operaţii succesive, vederea începe să i se îmbunătăţească,
rămânând însă pentru tot restul vieţii, dureros de departe de o
vedere normală.
Un alt eveniment care avea să-l marcheze pe Huxley a fost
depresia nervoasă care l-a cuprins brusc pe fratele său Trevenen,
apreciat pentru sensibilitatea şi rectitudinea lui de caracter,