La sfârşit de ciclu. Despre impactul Revoluţiei franceze

234 Pages·1994·10.897 MB·Romanian

by  Alexandru Zub

AL. ZUB
LA SFÎRȘIT DE CICLU
Despre impactul Revoluției franceze
Coperta: Cătălin ȘOLDAN
Pe copertă : Plantarea arborelui libertății — Muzeul Carnavalet,
Paris
DE ACELAȘI AUTOR :
Cărți:
Mihail Kogălniceanu, biobibliografie, București, 1971.
A. D. Xenopol, biobibliografie, București, 1973.
Mihail Kogălniceanu istoric, Iași, 1974.
Vasile Pârvan : efigia cărturarului, Iași, 1974.
Vasile Părvan, biobibliografie, București, 1975.
Junimea : implicații istoriografice, Iași, 1976.
M. Kogălniceanu, un fondateur de la Roumanie moderne,
Bucarest, 1978.
A scrie și a face istorie, Iași, 1981.
L’historiographic roumaine ă l’âge de la synthese : A. D.
Xenopol, Bucarest, 1983.
Pe urmele lui Vasile Părvan, București, 1983.
Biruit-au gîndul (note despre istorismul românesc), Iași, 1983.
Mihail Kogălnicearru, București, 1984.
Les dilemmes d’un historien : Vasile Părvan, Bucarest, 1985.
De la istoria critică la criticism, București, 1985.
Istorie și istorici in România interbelică, Iași, 1989.
Istorie și finalitate, București, 1991.
în orizontul istoriei, Iași, 1994.
Eminescu : glose istorico-culturale, Chișinău, 1994.
Culegeri de studii (coordonate):
A. D. Xenopol — studii privitoare la viața și opera sa, Bucu­
rești, 1972.
Cuza Vodă — in memoriam, Iași, 1973.
Culture and Society. Structures, interferences, analogies in the
modern Romanian society, Iași, 1985.
La Revolution franpaise et les Roumains : impact, images,
interpretations, Iași, 1989.
Temps et changement dans I’espace roumain (fragments d’une
histoire des conduites temporelles), Iași, 1991.
Cultură și societate. Studii privitoare la trecutul românesc,
București, 1991.
Victor Slăvescu (1891—1977), București, 1993.
Ion Nistor (1876—1962), Iași, 1993.
Ediții (îngrijite):
V. Părvan, Corespondență și acte, București, 1973.
M. Kogălniceanu, Opere, II. Scrieri istorice, București, 1976.
V. Părvan, Scrieri, București, 1981.
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, București
(coordonarea seriei).
V. Părvan, !Operei, București (coordonarea seriei).
© 1994 Institutul European Iași PRINTED IN ROMANA
I.S.B.N. : 973-9148-54-9
AL. ZUB
LA SFÎRSIT DE CICLU
DESPRE IMPACTUL REVOLUȚIEI FRANCEZE
Lui David Prodan
in memoriam
INSTITUTUL EUROPEAN
IAȘI, 1994

„Părinții au văzut revoluția Franței, co­
piii vor vedea revoluția Europei... O revo­
luție este larva civilizației".
Victor Hugo, 1830
„Revoluția franceză, pe măsură ce ne
îndepărtăm de ea, pierde din influență,
din valoarea sa, din puterea ei de ecou".
Fernand Braudel, 1985
„Marea descoperire a anilor jubiliari —
1889, 1939 și chiar 1989, putem fi siguri
de pe acum — e că obiectul comemorat
nu este omogen, că Revoluția franceză nu
este o evidență, ci o problemă".
Mana Ozouf, 1989
„Fiecare nație are atita valoare, cită o
dovedește, nu prin faptul că a primit mai
curînd ideile apusene, ci după cum le-a
interpretat, potrivit cu nevoile ei, în chip
adevărat și adine. Ideile acestea, ale Re­
voluției franceze, au pătruns fără îndoială
la noi și au avut între alte efecte și unul
asupra solidarității noastre naționale".
N. lorga, 1922

IN LOC DE PREFAȚA
Am ezitat înainte de a stringe sub copertă acest mănunchi
de studii și note cu privire la unele conexiuni româno-franceze
în epoca modernă. Am ezitat, fiindcă un studiu sistematic pe
acest tărîm reclama o altă dezvoltare, mai amplă, cu precauții
de tot felul, pe cînd demersul nostru rezultă din aglutinarea
unor texte produse aproape ocazional. Ocazional, însă nu întîm-
plător și nici fără o anume coerență, asigurată de tipul abor­
dării, de metodologia pusă la lucru, de orizontul în care se
înscrie ancheta.
Am împărțit lucrarea în două compartimente, unul despre
Revoluția franceză la bicentenar, altul privitor la Alexis de
Tocqueville, dar se înțelege că al doilea se leagă organic de
primul, fiindcă reflecția tocquevilliană, azi oarecum la modă,
are în miezul ei chiar Revoluția de la 1789, constituind un bun
prilej de reactualizare a marilor ei teme. In fond, este vorba de
o singură temă, citită în filigran, fie prin interpretările lui
Tocqueville, după trei sferturi de secol, fie prin ecourile produse
în spațiul românesc.
Adunînd într-un volum aceste contribuții, mai vechi sau mai
noi, m-am întrebat — cum era și firesc — dacă o asemenea
inițiativă e oportună, adică utilă profesionalmente. Un dublu
plan de raportare se configura numaidecît : unul științific, al
disciplinei în cauză ; altul mai larg, interesind anumite cate­
gorii profesionale și instituții ce urmăresc procesul integrării
noastre în lume.
Ambele planuri prezintă acum un interes aparte, dat fiind
că istoriografia își remodelează din mers discursul, după ieșirea
din chingile totalitarismului, iar în același timp factorii preo­
8 ÎN LOC DE PREFAȚĂ
cupați de legăturile noastre cu lumea își reconsideră orizontul,
metodologia, problematica. în amîndouă nevoia de a regindi e
mai mult decît necesară, ca o condiție de adecvare a răspunsului,
într-un sistem pluralist ce angajează atît sfera politico-socială,
cît și reflexul subiectiv, istoriografie, al acesteia.
In ultimii ani, reflecția globalizantă a făcut pași semnificativi
spre racordarea discursului național la discursul pluralist ce se
practică în lumea liberă. Totodată, discursul aplicat la o zonă
geopolitică, la o țară sau la un anume segment cronotopic a
produs analize de un interes indiscutabil. Vechile relații, legături,
interferențe, conexiuni, care alcătuiau o bună parte din preocu­
pările istoriografiei în acest domeniu, își mențin desigur interesul,
dar sînt complinite în același timp prin studii de imagologic,
alteritate, comparatism istorico-cultural, strategii integrative etc.
O întreagă literatură ilustrează deja întîia direcție, de la
Hasdeu, Xenopol, G. Bengescu, P. Eliade, N. lorga pînă la frații
Haneș, soții Rally, T. Vianu, G. Oprescu, I. Breazu, Al. Cioră-
nescu, B. Munteanu, T. Georgescu, M. Bucur, Alexandru Duțu,
T; Vîrgolici, spre a nu aminti decît puține nume dintr-o serie.
Sîntem oarecum la curent cu această direcție, al cărei studiu e
departe de a fi încheiat1. Să-i mai amintim pe străinii cu preo­
cupări similare, de la J. A. Vaillant și J. Michelet pînă la G. Le-
bel, J. C. Campbell, Catherine Durandin etc. ?
Cealaltă direcție, întemeiată pe comparatism și imagologie,
deși la început de cale, e plină de promisiuni, anunțînd o înnoire
semnificativă a domeniului1 2 3. Pe un plan mai vast, între „clasicul“
P. Renouvin2 și „modernul" J.-B. Duroselle4 larg deschis către
o epistemologie a domeniului, alături de un Thierry de Mont-
brial5, studiul raporturilor internaționale e susceptibil încă de
extensii, nuanțe, aprofundări.
1 Cf. Alexandru Duțu. Prefață la Pompiliu Eliade. Influența
franceză asupra spiritului public în România, București. 1982,
p. V—XXII.
2 Idem, Literatura comparată și istoria mentalităților, Bucu­
rești, 1982, p. 5—51.
3 Cf. Melanges Pierre Renouvain. Etudes d’histoire des rela­
tions internationales, Paris. 1966.
4 J.-B. Duroselle, Tout empire perira. Une vision theorique
lies relations internationales, Paris, 1981.
t' Cf. Paul Alexandru Georgescu. Thierry de Mnntbrial si
epi stcmologla relațiilor internaționale, în Tribuna, IT, 37, 13.IX.
HMIO, p. 6. '
ÎN LOC DE PREFAȚĂ 9
In ce ne privește, pînă la o tratare mai sistematică a materiei,
am socotit că nu e abuziv să propunem publicului de specialitate,
ca și celui interesat de problemele integrării noastre, un mănunchi
de reflecții privitoare la Revoluția franceză sub unghi istorio­
grafie. Sînt texte produse de-a lungul anilor, aproape fortuit,
însă cu o anume stăruință, de la ecourile acelei Revoluții
pînă la reactualizarea spectaculoasă a operei tocquevilliene.
Unghiul de abordare și în consecință nivelul analizei diferă de
la un text la altul. Am crezut totuși că ele pot sta împreună,
unificate oarecum de preocuparea constantă a autorului de a
surprinde punțile ce s-au aruncat, la răstimpuri, între două cul­
turi afine, mai ales în spațiul istoriografiei.
Desigur, aceste pagini sînt departe de a răspunde nevoii de
sinteză a cititorului contemporan. Ele ar putea fi insă o modestă
pregătire în acea direcție. Trebuie să ne asumăm adesea rolul
ingrat de a indica numai direcții, formule, modalități, lăsînd pe
seama altora să le dezvolte. Cel care culege roadele, la seceriș,
nu e totdeauna identic cu cel care seamănă. Munca în domeniul
istoriografiei necesită rezervă, măsură, poate chiar umilință, în
sensul ilustrat de marii artizani ai domeniului. Principiul perfec­
tibilității condamnă orice product științific, dar și consolează,
împăcîndu-ne oarecum cu relativismul situației noastre, cu
nevoia de a ne raporta mereu la alții și a ne depăși continuu.
Studiul unei teme devine o reflecție despre noi înșine.
In fond, problemele pe care le-a pus Revoluția franceză sînt
cele cu care se confruntă și azi lumea : relațiile dintre individ
și comunitate, individ și stat, stat și biserică, libertate și egalitate
etc. înseamnă aceasta că nu s-au găsit încă răspunsuri adecvate
și durabile ? Sau destinul marilor idei, ca tot ce ființează pe
lume, e să-și piardă forța în timp, să se degradeze, făcînd loc
altor soluții ? E limpede că ne aflăm la o încheiere de ciclu.
Fastul cu care Franța republicană a ținut să marcheze momentul,
apoteotic, după două secole, vădește parcă o dorință de a insufla
lumii contemporane voința de a relua totul de la capăt, pe seama
acelorași valori. La timpul său, Edgar Quinet nu gindea altfel,
atunci cînd prevedea că elanurile obosite ale lumii occidentale
vor fi revigorate clin afară, poate chiar prin acea umanitate car­
patină din care cunoscuse cîteva specimene exemplare.
Regăsim aceeași problematică, nuanțată de timp, la acest
final de veac și de mileniu pe care tocmai îl traversăm, înfri­
10 ÎN LOC DE PREFAȚĂ
gurați, anxioși, în descumpăt. Știm astăzi mai bine, pe seama
antropologiei culturale, de ce tentativa Revoluției franceze de a
scoate din joc religia a eșuat pînă la urmă spectaculos. întorcînd
spatele religiei tradiționale, discursul iacobin a instaurat o alta,
religia progresului, în care unele generații au crezut că află
sprijinul de care aveau nevoie. Un timp linear, cu achiziții
metodice pe toate planurile, astfel își reprezentau ele viitorul.
A trebuit să vină secolul XX, cu tragicele-i experiențe, pentru
a se observa că omul poate să recadă oricînd în barbarie, că
progresul e un mit, de care epoca modernă a făcut prea mult
caz, fără să-i poată asigura substanța. Refuzul liniarității istorice
e un cîștig relativ recent, în artă, filosofie, istorie. Patosul wag­
nerian și retorica mussoliniană a gigantescului țin de aceeași
atitudine : a scăpa de istorie, fie și devitalizînd-o, adică fal-
sificînd-o 6.
Nimeni nu se mai miră azi că „istoria se rescrie". Numai că
motivația rescrierii diferă considerabil. In cazul Revoluției fran­
ceze, e vorba — pe cît ne putem da seama — de o dublă moti­
vație : una a demitizării, prin efortul de a conștientiza miturile
produse de acest fenomen, ca și de istoriografia lui ; alta a
reacției necesare față de expansiunea discursului iacobin, care
a nutrit în veacul nostru atîtea dictaturi și a compromis în bună
măsură ideologia inițială.
Reflecția obstinată din ultimii ani pe marginea Revoluției
nu e decît firească, din moment ce 1789 a precipitat lumea în
direcția unei laicizări cu efecte catastrofale, impunînd astăzi,
la sfîrșit de ciclu, o regîndire a întregii problematici. „Căderea
în t*i*mp a căpătat, în ultimele două secole, o cadență progresivă7.
Urmările ei se resimt în toate planurile existenței umane. Sal­
varea din impas ? S-au propus soluții diverse, cele mai multe
contînd pe o recuperare a spiritului religios, pe ecumenism (în
sensul lui Eliade), pe recuperarea dimensiunii metafizice a omu­
lui, așa cum propunea încă Lucian Blaga. Intre timp, după spec­
taculoase mutații, s-a ajuns la formulări dramatice, ultimative,
de tipul celei prin care Malraux punea neantul în cumpăna unui
secol XXI religios.
6 Cf. Yve-Alain Bois, Modernisme et postmodernisme, în
Encyclopaedia Universalis, XXIV/1, Paris, 1990, p. 473—490.
7 Cf. Gabriel Coșoveanu, Efecte ale „Căderii în timp" : despre
tragedia de sacralizării, în Ramuri, 1993, 10—12, p. 8.