IOAN CRĂCIUN NOI AM FOST ZEII ZILEI Povestea unui fost ofiţer de Securitate, ajuns victima

237 Pages·2005·0.99 MB·Romanian

IOAN CRĂCIUN

NOI AM FOST ZEII ZILEI
Povestea unui fost ofiţer de Securitate,
ajuns victima aparatului pe care l-a slujit
Ediţia a II-a completă

EUBEEA, 2000

1
2
3
4
Prefaţă la ediţia a II-a

Cât adevăr emană existenţa unui om cuprinsă între două
coperţi de carte? Câtă minciună şi câtă disperare? Cât, este, în
realitate, suferinţă şi cât mistificare? Şi ce te faci atunci când,
la un pas de fericire, constaţi că totul se năruie şi te prăbuşeşti
de pe soclu, în noroi? Că în loc de a primi certificat de zeu, ţi
se aruncă în faţă un statut de paria?
Victor Mitran a trăit, în scurta sa carieră de ofiţer de
securitate, între extaz şi agonie,
Pe mine, de atunci de când l-am cunoscut – prin toamna
lui ‘91, m-a împresionat profund drama acestui om. Mai puţin
latura de spectaculos din cariera sa. Nu am avut şi nu am vreun
sentiment agreabil pentru ceea ce a însemnat aparatul de
Securitate. De aceea, în loc să continui cu volumul al II-lea, aşa
cum promisesem la finalul primului, am preferat să reiau şi să
completez tot materialul în volumul de faţă, extinzând paralela
dintre instituţia Securităţii deceniului al optulea şi aceea din
deceniile al cincilea şi al şaselea. Din acelaşi motiv fac referiri
la evenimente pe care le-am trăit direct sau indirect eu însumi
în deceniile al optulea şi al noulea. De aceea am venit cu unele
documente până la zi, pentru că nu e de neglijat prelungirea
unor mentalităţi – recte ale unor politicieni – cea mai gravă
fiind ciopârţirea celebrei legi „Ticu Dumitrescu”, al cărei
conţinut se află în Anexe.
Dar am încercat să pun accentul în acest volum pe
traiectul lui Victor Mitran. Un om este un univers complex,
indiferent de profesie sau ce convingeri are.
5
În toţi aceşti ani s-au spus fel de fel de lucruri despre el.
Cred însă că puţini dintre cei care i-au urmărit drumul – adesea
mediatizat – s-au întrebat câte alte cazuri, atât de spectaculoase
există în istoria pro şi postdecembristă a fostei Securităţi? Câţi
ofiţeri din aparat au avut curajul ori nebunia să facă jocul pe
care l-a făcut Mitran? Mai mult. Câţi din aceştia – dacă, repet,
au existat, au urmărit cu înverşunare să intre şi să reintre în
lumea din care au fost goniţi?
Cred că şi acum, în anul 2000, Mitran refuză să accepte
că nu mai există pentru el cale de întoarcere ACOLO.
Chiar şi un novice şi-ar da seama că, pentru serviciile
secrete româneşti, dar şi pentru cele străine, Mitran nu mai
prezintă nici un interes. Visul lui de a fi un celebru agent dublu
a rămas doar un vis. Dar înverşunarea lui, în a dovedi că nu
este terminat ca ofiţer de profil, este impresionantă, măcar
pentru un ziarist şi cred, şi pentru tine, cititorule.
La sfârşitul aceste cărşi, ne vom despărţi de Victor
Mitran. Doar Dumnezeu ştie dacă va izbândi în demersurile
sale. Şi dacă nu va reuşi, va avea mereu unde să se întoarcă şi
să-şi reîncarce bateriile: la Vera şi la Edi.
Adică la familia sa.
Cu bine, Victor!

6
PROLOG

Când l-am cunoscut pe Victor Mitran şi i-am ascultat
povestea vieţii, am gândit, iniţial, să scriu o carte care urma să
surprindă latura de spectaculos a perioadei cât a activat în
aparatul de Securitate. Tentaţia era direct proporţională cu
gradul de ocultare în care ni se înfăţişase nouă, muritorilor de
rând, acest aparat.
Până în 1989, doar gândul că ai putea avea de-a face cu
această instituţie crea fiori şi teroriza marea parte a populaţiei.
Personal, nu avusesem nici un contact direct cu
Securitatea Statului şi nici nu avusesem „onoarea” să cunosc
vreun reprezentat al acesteia. Doar că – şi asta am aflat-o mai
târziu –, numele meu şi cele afirmate de mine în varii ocazii au
fost vehiculate în timpul unei anchete, desfăşurate, cred, în
1992. Ce se întâmplase?
Un grup de literaţi timişoreni avuseseră, iniţiativa
infiinţării unei publicaţii, al cărei titlu urma să fie „Libertatea”.
printre ei se aflau Nicolae Stoia* , Gheorghe Pruncuţ, Teodor

* Nicu Stoia, astăzi cadru universitar în Germania, un erudit, a fost
extrem de marcat de ancheta aceea. L-am cunoscut prin 1976 şi, cu timpul,
am ajuns foarte buni prieteni. Era muzeograf şi student la Filologie.
Aveam, aşadar, ce discuta, ore în şir.
Eu am lipsit, apoi, doi ani. În 1983, când am revenit în Timişoara,
printre primii prieteni pe care i-am sunat, a fost Nicu Stoia. L-am întâlnit,
într-o după-amiază mohorâtă de noiembrie, în faţa Bisericii Piariştilor, cum
este cunoscută de timişoreni. Numai că Nicu era atât de schimbat, încât am
avut un şoc. Îi dispăruse acea volubilitate, privirile îi erau speriate.
Efuziunii mele i-a răspuns cu răceală, în vreme ce ochii iscodea în jur,
7
Purice şi un oarecare Traian Pascu, devenit după 1990 un fel de
leader sindical şi apoi arestat. Aceştia se întâlneau la Cătălin
Isman, unde îşi citeau propriile creaţii, discutau pe teme
culturale şi, din discuţii a rezultat probabil ideea înfiinţării
„Libertăţii”. Cineva „a turnat" şi a început ancheta. În timpul
cercetărilor, Traian Pascu, pe care eu nu îl cunoscusem, –
întrebat, fireşte dacă existaseră şi alţi „dizidenţi”, a pronunţat
numele Crăciun, spunând că, prin 1979, la o masă pe terasa
unui restaurant timişorean, eu aş fi persiflat activitatea
ştiinţifică a Elenei Ceauşescu, numind-o în gura mare CODOI.
Cert este însă că nu am fost deranjat niciodată de vreun
zeu al zilei, şi nici n-am avut curiozitatea, în anii aceştia din
urmă, să văd ce conţine dosarul meu.
Dar să revenim la Mitran: transcriind casetele
înregistrate, mi-am dat seama că, dincolo de elementele de
senzaţional, de nume care odinioară ne produceau în suflete
spaimă şi teroare – prezente în acest volum în cantitate deloc
neglijabilă –, dincolo, deci, de toate acestea, viaţa acestui –
de-acum – personaj este extrem de convulsionată, extrem de
complexă, un amestec de eşecuri şi – mai puţin – de izbânzi –
este, la urma urmelor, destinul unui om devenit victimă nu doar
a sistemului, ci şi a propriilor sale imagini eronate despre
sistemul comunist.

încercând să descopere o ameninţare ascunsă. I-am spus că auzisem de
anchetă şi i-am cerut detalii. Mi-a răspuns că ar fi bine să nu ne mai
vedem…
A fost o întâlnire tristă, ca şi acea zi posomorâtă de noiembrie…

8
Capitolul I

EXTERMINÂND POPORUL, ÎI APĂRĂM
CUCERIRILE REVOLUŢIONARE !

Anul 1948 înseamnă în istoria României încheierea
unui ciclu, şi anume acela al suprimării tuturor elementelor
care constituie fundamentul unui stat de drept şi instaurarea
regimului totalitar; din punctul de vedere care ne interesează,
până atunci fuseseră desfiinţate Poliţia, Jandarmeria şi
Siguranţa, locul lor fiind luat de Miliţie şi, mai apoi, de
Securitate, ambele după model sovietic şi ambele cu scopul
declarat „de a apăra cuceririle revoluţionare ale poporului, de a
contracara acţiunile serviciilor străine, de spionaj ale
imperialismului occidental”.
9
În numele construirii noii societăţi – comunismul* – şi
al creării omului nou, au fost exterminaţi zeci de mii de
români, începând cu liderii partidelor istorice şi terminând cu
ţăranii care s-au opus cu înverşunare procesului colectivizării
forţate. N-au scăpat de teroare capi ai bisericii, oameni de
ştiinţă, cărturari,, militari de carieră, studenţi etc. „Cine nu e cu
noi e împotriva noastră!” iată principiul care funcţiona
implacabil şi care a condus, prin zelul lucrătorilor aparatelor de
represiune, la crime abominabile, la acte de teroare
inimaginabile ce, din nefericire, pot concura monstrozităţile
comise în lagărele naziste de exterminare. „Deseori hazardul
încearcă popoarele, aşezând la cârmă conducători nedemni…
Important e să-i descoperim la timp, spre a-i aşeza la stâlpul
infamiei, pentru ca mai târziu, să nu fim obligaţi, să folosim
drept altare buturugi.
Uimirea că prin satele româneşti, locuite de <oameni-
memorie>, ţărani simpli… trecea trenul ororii, din care erau

* Iată ce gândea, la data de 19 febriarie, 1948, Alice Voinescu, despre
această molimă: „Comunismul s-a născut din indignare, din răzvrătire, o
acţiune a sclavului înlănţuit plin de resentimente acumulate şi când
acţionează – loveşte – (nu poate construi ceva nou decât material) –cultural,
spiritual nici nu a ajuns să trăiască încă pentru ca spiritul începe de la
creaţie”, de la <act> liber – tot ce e reacţiune e încă lume fizică,
iresponsabilă… Comunismul propagă o cultură întemeiată pe ură. Ura de
clasă e fundamentul ei. Dacă desfiinţarea diferenţelor de clase e o ideea
pozitivă a democraţiei, comunismul a preschimbat-o într-una negativă:
desfiinţarea oamenilor din anumite clase… de ce comunismul nu poate crea
o cultură nouă? Numai aparent răsare o lume nouă… Politicul e un mijloc,
Creşterea unui om nou - omul colectiv. Dar mai ales proletarul. Aici e
buba şi se trădează ne-umanismul. Nu îl interesează Omul, nici chiar Omul
colectiv, ci proletariatul – adică o clasă de oameni. Lupta de clasă nu are
caracter constructiv decât în scopuri adaose, ca o justificare în faţa propriei
lor conştiinţe. Oare nu sînt aşa toate revoluţiile…”
(Alice Voinescu, Jurnal, caiet XXI, apud. Stlian Tănase,
Anatomia mistificării, 1944-1989, Bucureşti, Ed. Humanitas,
1998, p.16).
10