Introducere in materia dreptului international public

22 Pages·2017·0.75 MB·Romanian

Introducere in materia dreptului international public

Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează
raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.
Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional
(organizaţiile internaţionale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului internaţional
public, formează societatea sau comunitatea internaţională. Procesul de constituire şi de
aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul comunităţii internaţionale reprezintă
ordinea juridică internaţională.
Statele acceptă faptul că, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le
reglementa comportamentul în raporturile cu alte state şi entităţi internaţionale. Atunci când
apar state noi în societatea internaţională nu este nevoie de o declaraţie de acceptare a dreptului
internaţional public din partea acestora. Dreptul internaţional, în vigoare în momentul apariţiei
lor, le este – în principiu – opozabil. Se admite, însă, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor
cutume internaţionale, precum şi de a iniţia noi reguli cutumiare .
Realizarea acordului de voinţă al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obţine în mod
automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex şi nu sunt excluse
presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri.
O mare parte din domeniile de interacţiune între state sunt reglementate de dreptul
internaţional. Există totuşi un „domeniu rezervat”, o zonă în care statelor li se acordă o largă
libertate de acţiune, acest domeniu aparţinând competenţei lor naţionale exclusive şi care
include : alegerea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea administrativ-
teritorială, apărarea şi securitatea naţională. În acest domeniu nu este admisă nici o intervenţie
exterioară, în numele necesităţii respectării dreptului internaţional public. Problema respectării
drepturilor fundamentale ale omului în plan intern, considerată în dreptul internaţional
tradiţional ca aparţinând domeniului rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul
cooperării internaţionale.
Deşi dreptul internaţional şi dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele două
sisteme se întrepătrund, în sensul că, în baza tratatelor internaţionale pe care le încheie, statele
sunt obligate să ia anumite măsuri pe plan intern pentru a îndeplini obligaţiile internaţionale pe
care şi le-au asumat. Pe de altă parte, în legislaţia internă a statelor există reglementări care
depăşesc cadrul naţional, regizând comportamentul lor pe plan extern. De exemplu, normele
interne prin care se desemnează organele statale cu atribuţii în relaţiile internaţionale,
procedurile de semnare şi ratificare a tratatelor, statutul juidic al străinilor, normele legale
privind recunoaşterea cetăţeniei.
În practică, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului internaţional asupra
dreptului intern al statului, mai precis, de a ştii, în cazul apariţiei unui conflict între normele
celor două sisteme de drept, care dintre acestea prevalează. În acest sens, în literatura juridică s-
au conturat două teorii : teoria dualistă şi teoria monistă.
a). Conform teoriei dualiste ( elaborată în doctrina germană şi italiană, la sfârşitul sec.al
XIX –lea şi începutul sec. XX), dreptul internaţional şi dreptul intern reprezintă sisteme
juridice cu valoare egală, dar distincte, care acţionează pe planuri diferite, având izvoare şi
destinatari diferiţi. În consecinţă, cele două sisteme juridice nu se pot intersecta în nici o
situaţie, fiecare dintre ele reglementând un domeniu specific de raporturi juridice. Potrivit
acestei terorii, între actele interne şi cele internaţionale ar putea exista neconformităţi, ceea ce
în dreptul contemporan nu este de acceptat. Pentru ca normele dreptului internaţional să devină
aplicabile în dreptul intern este necesar un act special de transformare a normelor internaţionale
în norme interne.
b). Teoria monistă are la bază „ideea ansamblului normelor juridice ale celor două
sisteme de drept şi subordonarea unui drept faţă de celălalt” şi cuprinde două variante:
- monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului internaţional ;
- monismul cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern .
Prima variantă, dominantă în doctrina sec. XIX, susţinând independenţa şi suveranitatea
deplină a statelor, încearcă să demonstreze că dreptul internaţional reprezintă o proiectare în
sfera raporturilor dintre state a unor norme din dreptul intern, dreptul internaţional derivând
deci, din dreptul intern al fiecărui stat.
Cea de-a doua variantă a apărut ca o reacţie faţă de prima, susţinând că dreptul
internaţional public ar determina limitele competenţelor dreptului intern al statelor. Această
variantă porneşte de la concepţiile dreptului natural, afirmând că ar exista o ordine juridică
universală, superioară ordinilor juridice naţionale, un adevărat „stat mondial”, care atribuie
competenţe statelor în cadrul acestei ordini juridice universale. Practica internaţională nu a
confirmat această teorie care neagă competenţele statului rezultând din suveranitatea acestuia.
În dreptul contemporan, se manifestă o tot mai accentuată determinare a dreptului intern
de către dreptul internaţional, fără ca vreuna din cele două teorii să se fi validat în totalitate. Nu
există însă o practică uniformă a statelor în acest sens, primatul unuia sau a altuia dintre cele
două sisteme juridice apreciindu-se pentru fiecare caz în parte, în funcţie de prevederile
constituţiilor naţionale, dar şi ale Convenţiei de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor, în
care se afirmă: „O parte (n.n. statul) nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a
justifica neexecutarea unui tratat” (art.27).

Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international

Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează
raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.
Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional
(organizaţiile internaţionale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului internaţional
public, formează societatea sau comunitatea internaţională. Procesul de constituire şi de
aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul comunităţii internaţionale reprezintă
ordinea juridică internaţională.
Definiţia dreptului internaţional public contemporan: „totalitatea normelor juridice, create
de către state pe baza acordului de voinţă, exprimate în forme juridice specifice (tratate,
cutumă), pentru a reglementa relaţiile dintre ele privind pacea, securitatea şi cooperarea
internaţională, norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de
necesitate, prin sancţiunea individuală sau colectivă a statelor”.1
Din definiţia de mai sus rezultă că, obiectul dreptului internaţional public îl constituie
reglementarea raporturilor dintre state, precum şi între acestea şi alte subiecte de drept
internaţional (organizaţii interguvernamentale etc.) şi stabilirea competenţelor, a drepturilor şi
obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional public în relaţiile internaţionale.

1 Moca, Gheorghe, Drept Internaţional, vol. 1, Bucureşti, 1983, pag.83;
Dreptul internaţional public nu este o categorie statică, abstractă. Orice modificare care
intervine în societatea internaţională se reflectă în prevederile sale, dreptul internaţional public
fiind şi un instrument al politicii internaţionale. În comunitatea internaţională contemporană am
asistat la un fenomen de disociere, manifestat în tendinţa de dezagregare a federaţiilor de state,
în centrul şi estul Europei (Iugoslavia, U.R.S.S), urmat de formarea unor state independente
(Serbia, Slovenia, Croaţia, Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Ucraina etc.) sau a unor alte forme
de comunitate (C.S.I). Pe de altă parte, în vestul Europei, statele bazate pe similitudini politice
sau economice tind să se reunească în cadrul unor structuri organizaţionale integrate, cum este
Uniunea Europeană. Aceste fenomene au, în planul ordinii juridice internaţionale, o serie de
consecinţe:
a) schimbarea configuraţiei subiectelor dreptului internaţional public, prin dispariţia
vechilor „actori” (federaţii etc.) şi apariţia altora (state independente, confederaţii, organizaţii
guvernamentale);
b) apariţia unor noi norme ale dreptului internaţional public, ca urmare a încheierii, în
această perioadă, a unui mare număr de tratate internaţionale;
c) formarea unor noi reguli cutumiare, ca rezultat al practicii recente a statelor în cadrul
relaţiilor internaţionale;
d) conturarea unor noi ramuri ale dreptului international public, concretizare a intereselor
statelor faţă de domenii de actualitate, cum sunt: dreptul păcii, dreptul mediului, dreptul
dezvoltării, dreptul spaţial, dreptul internaţional al drepturilor omului etc.

Trasaturile fundamentale si limitele dreptului international
În societatea internaţională, puterea este repartizată pe orizontală, poziţia statelor fiind cea
de egalitate juridică. Inegalităţile care apar în mod firesc între state nu determină, din punct de
vedere al dreptului internaţional public, relaţii de subordonare între state, fiecare dintre ele
beneficiind de atributul de stat suveran şi egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza că dreptul
internaţional public este un drept de coordonare şi nu un drept de subordonare, cum este dreptul
intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea internaţională nu există o ierarhie care să situeze
un stat de-asupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere juridic – egale în drepturi.
Din raportarea dreptului internaţional public la dreptul intern al statelor, rezultă anumite
particularităţi ale dreptului internaţional public:
a). Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internaţională nu există un
for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern şi supraordonat statelor, care să
elaboreze o legislaţie internaţională. Statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin
acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutumă, tot statele fiind şi
destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi conformeze comportamentul lor pe plan
extern, în funcţie de normele dreptului internaţional public
b) În societatea internaţională nu există organe executive, asemănătoare guvernului, care
să asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public în raporturile dintre subiectele
acestuia. Această atribuţie revine tot statelor.
c) În comunitatea internaţională, nu există organe judecătoreşti cu competenţă generală şi
obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci când normele de drept nu
sunt respectate. Aceasta nu înseamnă că nu ar exista organisme internaţionale cu funcţii
jurisdicţionale, competenţa acestora fiind condiţionată însă de exprimarea acordului expres al
statelor aflate în cauză. Pentru ca un stat să poată figura în calitate de parte în faţa Curţii
Internaţionale de Justiţie, este necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat
să poată fi tras la răspundere în faţa unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie să fie parte la
tratatul care a instituit acea instanţă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană
de Justiţie ).
d). Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul
nerespectării lor, spre deosebire de normele dreptului intern, ceea ce nu înseamnă că aceste
norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin
tratate sau cutumă, se prezumă buna-credinţă a acestora în a le respecta. Deci, respectarea
normelor dreptului internaţional public nu se bazează, în principiu, pe constrângere, deşi aceasta
nu este exclusă în anumite cazuri.

Aparitia si evolutia istorica a dreptului international
O analiză din perspectiva istoriei a dreptului internaţional public presupune identificarea
primelor reguli de drept internaţional apărute în istoria umanităţii şi a cauzelor care au generat
apariţia acestora, demers ştiinţific necesar, care pune în evidenţă însăşi esenţa şi finalitatea
dreptului internaţional public.
Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor
statale care conţin opţiuni ale statelor referitoare la regulile de purtare ale războiului şi de
rezolvare a conflictelor dintre state cu ajutorul unui arbitru.

Evoluţia dreptului internaţional public până în perioada interbelică

O privire retrospectivă în istoria dreptului internaţional public la începutul secolului al
XX-lea pune în evidenţă existenţa unor criterii pertinente şi convingătoare din punct de vedere
ştiinţific a ceea ce înseamnă evoluţia dreptului internaţional public şi diferenţele calitative în
etapele evoluţiei acestei ramuri de drept după criterii istorice.
Până în anul 1933, analiza istoriei dreptului internaţional public pune în evidenţă patru
perioade istorice, iar în cadrul acestora mai multe etape, identificând în felul acesta evenimentele
istorice cu impact asupra relaţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional.
În cadrul demersului de periodizare se pune, şi nu întâmplător, întrebarea dacă dreptul
internaţional public este un drept veritabil sau o simplă morală. Viu şi lung timp disputat, dreptul
internaţional nu a cunoscut sancţiuni şi nici justiţie, aceasta întâmplându-se abia în momentul în
care statele au făcut parte dintr-o comunitate juridic organizată.
În ceea ce priveşte periodizarea evoluţiei dreptului internaţional public aceasta cuprinde :

Antichitatea cu trimiteri la China antică, la antichitatea greco-latină, Asiria, Babilon,
Egipt şi mai târziu Roma. Regulile de drept internaţional îşi au locul de naştere în Orientul Antic,
unde au apărut primele state, cum ar fi China, India, Egipt, etc.
Astfel, în secolul al VI-lea î.e.n., statele Chinei antice au încheiat tratate referitoare la
renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru. În India, Legile
lui Manu (elaborate în secolul al V-lea î.e.n.) consemnează existenţa unor misiuni diplomatice
ad-hoc, iar tratatele erau considerate sacre, încheindu-se cu pronunţarea unui jurământ religios.
Cât priveşte Egiptul, putem menţiona atât corespondenţa sa diplomatică din secolele XVI-XV
î.e.n. cu Babilonul şi alte state din Orient, cuprinsă în cele 360 de tăbliţe de Lutars descoperite la
Tell-Amarna, cât mai ales tratatul încheiat în anul 1296 î.e.n. între Ramses al ll-Iea, faraonul
Egiptului şi Hatuşil al III-lea regele Hitiţilor considerat a fi „cel mai vechi tratat internaţional‖.
Acest tratat denumit şi „tratatul sublim‖, instituia o alianţă între cele două state care se obligau să
trăiască în pace, să nu se atace şi să-şi acorde ajutor împotriva unui atac din partea altui stat.
Perioada de la căderea Romei (475) şi până la descoperirea Americii (1492) când se
nasc şi evoluează două principii fundamentale de drept internaţional care vor deveni esenţiale
pentru creştinism şi civilizaţia occidentală: libertatea individuală şi egalitatea raselor, un impact
deosebit avându-l asupra acestor valori morala creştină care a fost proclamată ca morală
superioară a omului.
Începând cu revoluţia de la 1789 şi până la primul război mondial.
În această perioadă evenimentele cu impact semnificativ asupra dreptului internaţional au
fost: Revoluţia franceză de la 1830, dispariţia Poloniei, conflictele din Orient, Revoluţia de la
1848. Este de notat dubla repercusiune internaţională a Revoluţiei din 1848 pentru afirmarea
principiului non-intervenţiei ca reacţie contra politicii Sfintei Alianţe şi pentru dreptul popoarelor
de a-şi hotărî destinele, legitimând mişcările insurecţionale în favoarea stabilirii unor regimuri
republicane.
În ordine cronologică, un moment cu o semnificaţie deosebită pentru dezvoltarea
dreptului internaţional clasic, îl reprezintă Tratatele de Pace de la Westfalia din 1648, prin care s-
a pus capăt Războiului de 30 de ani. Pacea de la Westfalia contribuie la afirmarea suveranităţii şi
egalităţii în drepturi a statelor, constituind „piatra unghiulară a dreptului internaţional‖.
În această perioadă are loc şi formarea şi dezvoltarea ştiinţei dreptului internaţional ca o
ştiinţă juridică de sine stătătoare.
Premergător tratatului de pace de la Westfalia, juristul olandez Hugo Grotius (1583-
1645), considerat părintele ştiinţei dreptului internaţional, prin operele sale şi îndeosebi Mare
Liberum (Marea Liberă) şi De jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi păcii), realizează
prima expunere de ansamblu a dreptului internaţional. El dădea astfel, un fundament juridic
puternic independenţei şi suveranităţii statelor, care creau reguli de conduită între ele. A dat, de
asemenea, dovadă de toleranţă, respingând discriminările în relaţiile dintre statele creştine şi cele
„infidele‖ şi admiţând încheierea de tratate cu acestea. Dezvoltând ideea războiului just, a
formulat reguli de purtare a acestuia, inspirate din considerente umanitare.
Nu întâmplător literatura consacrată evoluţiei dreptului internaţional public precizează că
„adevăratul fondator al dreptului internaţional rămâne însă olandezul Hugo Grotius, creatorul
unei teorii intermediare între concepţia tradiţională, bazată pe religie, şi concepţia pozitivistă,
potrivit căreia dreptul nu se întemeiază pe voinţa divinităţii, ci pe conştiinţa şi raţiunea
umanităţii. Deasupra pasiunilor religioase, a ambiţiilor dinastice sau naţionale stă dreptul natural
(dreptul raţional, în conformitate cu legile gândirii), care prin esenţa sa este un drept laic‖.
Ideea centrala a operei lui Grotius constă în găsirea, într-o epocă zguduită de violente
lupte religioase, a unei modalităţi de înţelegere între popoare în scopul scutirii omenirii de atâtea
nenorociri.
Dreptul internaţional public modern
Debutul dreptului internaţional modern este marcat de Tratatele de pace de la Paris din
1919 şi 1920, alcătuind „Sistemul de la Versailles‖, care au avut ca urmare nu numai apariţia
unor noi state independente în Europa dar mai ales înfiinţarea „Ligii Naţiunilor” prin Pactul
Ligii, care face parte integrantă din Tratatele de la Paris.
Aceasta reprezenta prima organizaţie internaţională cu caracter general având ca scop
menţinerea păcii internaţionale şi îngrădirea recurgerii la război, garantând statu-quo-ul instaurat
prin sistemul de la Versailles, ca şi respectarea dreptului internaţional.

Dreptul internaţional public contemporan
Impactul devastator al celui de-al doilea război mondial asupra întregii umanităţi, inclusiv
asupra relaţiilor internaţionale, a readus în atenţia statelor lumii necesitatea instaurării unei noi
ordini internaţionale.
Debutul acestei acţiuni universale este marcat de actele premergătoare Conferinţei de la
San Francisco din 1945.
Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin adoptarea Cartei, la 26 iunie 1945 şi intrarea
acesteia în vigoare, la 24 octombrie 1945, a deschis largi posibilităţi de afirmare şi dezvoltare a
dreptului internaţional, de întărire a rolului său de promovare a cooperării între naţiuni pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, speranţe neconfirmate de evoluţiile internaţionale
ulterioare marcate de noi vicisitudini şi crize politice majore la originea cărora s-a aflat pericolul
unui război nuclear, în contextul existenţei efective a războiului rece.

Izvoarele dreptului international public

Izvoarelor dreptului internaţional public: “sunt forme specifice de exprimare a normelor
acestui drept, care rezultă din acordul de voinţă al statelor”. Prin urmare, izvoarele dreptului
internaţional public sunt surse ale normelor dreptului internaţional public sau mijloace juridice
de exprimare a acestora. Sediul legal al materiei este art.38 din Statutul Curţii Internaţionale
de Justiţie, în care sunt identificate principalele izvoare şi se oferă o ierarhizare a acestora. Se
disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma şi principiile generale de drept, iar ca
mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului internaţional public - hotărârile
judecătoreşti şi doctrina. Statutul Curţii alătură acestor categorii de izvoare - “echitatea”,
considerată ca potenţial izvor de drept.
În doctrina juridică contemporană se afirmă că aceste categorii prevăzute de Statutul
Curţii nu epuizează lista izvoarelor dreptului internaţional public, adăugând izvoarelor
enumerate alte două categorii : actele adoptate de organizaţiile internaţionale şi unele dintre
actele unilaterale ale statelor.
Tratatul, ca izvor de drept. Tratatul internaţional reprezintă – în sens larg – un acord
sau o înţelegere – care se încheie între membrii comunităţii internaţionale şi care este destinată să
producă efecte de drept internaţional. Dintre tratatele internaţionale multilaterale, Carta O.N.U. -
actul constitutiv al Organizaţiei - a fost considerat un act cu valoare deosebită, care se
manifestă sub mai multe aspecte:
a) în cazul unui conflict între dispoziţiile Cartei O.N.U. şi cele ale unui alt tratat internaţional,
vor prevala cele dintâi;
b) Carta O.N.U este în măsură să creeze drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele-părţi la
aceasta, ci şi pentru state terţe, fapt care constituie o excepţie de la principiul de drept
internaţional conform căruia tratatele “leagă” doar statele –părţi la un tratat.
Tratatele internaţionale, ca izvoare de drept internaţional public, se caracterizează prin
următoarele trăsături:
a) concretizează cu precizie acordul de voinţă al statelor, stabilind drepturile şi obligaţiile
juridice ale acestora;
b) permit adaptarea dreptului interanţional la dinamica schimbărilor ce intervin în cadrul
comunităţii internaţionale, prin posibilitatea formulării de amendamente sau a revizuirii
textului lor.

Cutuma
Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică
generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca având forţă
juridică obligatorie. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovadă a unei
practici generale, acceptată ca drept”.
În practică s-a ridicat problema de a stabili numărul statelor care trebuie întrunit pentru ca o
practică să devină cutumă. În jurisprudenţa sa, Curtea Internaţională de Justiţie a afirmat că este
nevoie de “o participare largă şi reprezentativă din partea statelor însă nu de totalitatea statelor
care formează societatea internaţională la un moment dat.”. Este posibilă formarea unor cutume,
chiar pe o arie geografică limitată, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale. În
ceea ce priveşte timpul necesar formării unei cutume, acesta poate fi şi mai scurt (câţiva ani) cu
condiţia ca, practica statelor să fi fost frecventă şi uniformă. În acest mod s-au format aşa zisele
“cutume sălbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare. Obligaţia de a dovedi existenţa
unei cutume incumbă statului care o invocă, fie pentru a se apăra împotriva unei pretenţii din
partea altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.
Principiile generale de drept
Principiile generale de drept sunt considerate acele principii cu care se operează în
majoritatea sistemelor juridice interne, transpuse apoi în dreptul internaţional. Convenţiile
internaţionale ca şi multe dintre hotărârile instanţelor de judecată internaţionale fac deseori
trimitere la principii de drept comune marilor sisteme de drept contemporan şi care pot fi
considerate izvoare de drept internaţional.
În soluţionarea litigiilor internaţionale se recurge deseori la principii cum sunt: buna-
credinţă în îndeplinirea obligaţiilor convenţionale, autoritatea lucrului judecat, precedentul
judiciar, principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate, respectarea egalităţii părţilor litigiului,
dreptul la apărare etc. În doctrina juridică, valoarea de izvor de drept internaţional a principiilor
generale de drept a fost şi este încă, contestată de unii autori (G. Geamănu, I. Diaconu).
Hotărârile judecătoreşti şi doctrina
Aceste categorii sunt considerate mijloace auxiliare de exprimare a normelor dreptului
internaţional public.
Hotărârile judecătoreşti - nu creează propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la
precizarea corectă a unei norme de drept internaţional. Pot fi incluse în această categorie :
a). Jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, cu precizarea că hotărârile acestei instanţe
internaţionale au forţă juridică obligatorie doar pentru părţile din litigiu şi numai pentru cauza în
care se pronunţă;
b). Hotărârile tribunalelor arbitrale internaţionale;
c). Hotărâri ale unor tribunale naţionale, pronunţate în litigii care ridică probleme de drept
internaţional.
Doctrina Din doctrină fac parte lucrările ştiinţifice ale unor specialişti în domeniu, cât şi
operele unor foruri ştiinţifice internaţionale cum sunt: Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul
de Drept Internaţional, Comisia de Drept Internaţional a O.N.U., precum şi opiniile separate ale
judecătorilor Curţii Internaţionale de Justiţie, anexate deciziilor Curţii. În jurisprudenţa
instanţelor internaţionale, doctrina a fost invocată adesea ca dovadă a existenţei unei norme şi nu
ca sursă a dreptului internaţional.
Actele organizaţiilor internaţionale
Cei mai mulţi dintre autori consideră această categorie de acte ca reprezentând un izvor
secundar, derivat al dreptului internaţional public, în virtutea faptului că organizaţiile
internaţionale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creaţia statelor.