Fals tratat de geto-dacă

302 Pages·10.081 MB·Romanian

by  Crişan Maria.

MARIA CRlŞAN
FALS TRATAT DE GETO-DACĂ
Coperta: Portretul lui Ovidiu redat după o monedă veche
Copertă şi tehnoredactare: MARIAN TĂNASE
Corectura aparţine autoarei
Volumul 1 a apărut la Editura VERUS, 2002
ISBN: 973-8369-09-6
Tiparul executat la Tipografia SEMNE '94
MARIA
CRIŞAN
STUDII DE DACOLOGIE - II
jj?~'h/vv,)ev' ;)tJ~ Jud~ /tac/~
~~?Z' ~tz~~~}dj~~
...E/ ,ţJ - L L ______ '
I/, . v(, t. ~ ~
t!??: o
J~/' /-j'; ?O ~
FALS TRATAT DE GETO-DACĂ
PENTRU CLASA a m-a GIMNAZIALĂ
Editura Biblioteca
Bucureştilor
2003

INTRODUCERE
LIMBA GETO-DACĂ - MATCĂ A LIMBILOR
EUROPENE ŞI ASIATICE
De câţiva ani m-am aplecat cu mai multă osârdie asupra
scrierilor unor străluciţi învăţaţi nordici, originari mai ales din
Suedia, Danemarca şi Belgia: aceştia mi-au dat prilejul, nu numai
să umplu nişte goluri, ci şi să-mi îmbogăţesc sensibil cunoştinţele
mele anterioare despre istoria străveche a poporului nostru şi
despre limba lui - informaţii documentare de o valoare
inestimabilă, care, din păcate, nu se regăsesc la autorii noştri
oficiali. Într-o bună măsură, însă, acestea le-am aflat, la o distanţă
de 3-4-5-9-10 secole, la savantul român Nicolae Densuşianu care,
după câte se vede, nu-i cunoscuse pe aceşti nordici, dar a gândit
exact ca ei, scotocind cu multă luare aminte prin documentele şi
arhivele transilvane şi budapestane, din dorinţa arzătoare de a
lămuri corect faptele istorice pe care antecesorii săi, din
comoditate sau rea-credinţă sau ambele Ia un loc, ,,, mistificaseră.
Aşa cum arătam şi în cărţulia Cărturari nordici despre Geţi
şi limba lor scrisă, publicată Ia începutul anului 2002, precum şi
în Studii de Dacologie, apărută în iulie 2002, în ordinea apariţiei
lor pe scena istoriei, aceştia sunt: Saxo Grammaticus (1140 -
1206), autor al unei voluminoase cărţi de istorie a Danemarcei
(Historia Danica), în 16 cărţi, carte care îmi este cunoscută prin
ediţia a doua publicată în 1576 (deci, cam Ia patru secole după ce
o scrisese), la Frankfurt pe Main, prevăzută cu un foarte bogat
indice de cuvinte importante - proprii şi ne -; istoria Danilor, de
fapt denumirea antică a Dacilor - cum ştim, printre alţii, şi de Ia
Strabon (VII, 3, 7) că Dacii s-au numit în vechime Dani (L1avol) -
este şi istoria Dacilor, căci ei nu sunt alţii decât fraţii noştri buni
din Apus - din Dacia de Vest, azi Danemarca, şi Încă din adânca
Antichitate.
Prima ediţie a Istoriei Daniei a lui Saxo Grammaticus a
apărut Ia Paris în 1504, deci la vreo trei secole după moartea
autorului; o a doua, la 71 de ani după aceea, la Frankfurt pe Main.
Această este o operă magistrală pentru istoria Danemarcei, cu atât
mai autentică, deci şi mai utilă, cu cât este scrisă de un istoric
5
nalional; ea este calificată ca atare şi de către ilustrul umanist
olandez Erasmus de Rotterdam (1465/1466 - 1536); primele nouă
cărţi cuprind legende corelate cu vechi cântece daneze şi cu
legende islandeze - ultimele 7 cărţi, însă, sunt o contribuţie
prelioasă la istoria Danemarcei, o notează inclusiv enciclopediile
universale; personal am parcurs o bună parte din tratat, unele cărţi
şi capitole integral şi am pus la dispoziţia cititorului unele
informaţii în cărţile mele mai sus amintite şi voi pune şi în
prezenta lucrare.
Alţi doi mari cărturari, suedezi de data aceasta, sunt fraţii
Joannes şi Olaus Magnus Gothus, amândoi, la distanţă de doi ani
unul de altul, arhiepiscopi de Upsala (pe atunci capitală a Suediei
şi vestită şi printr-un templu somptuos, având una din porţi
măestrit lucrată din au·r şi fildeş, poartă numită SKAER, amintind
şi de Poarta Scheiană (în elină OKalal lwÂal, în lat. Scaeae
portae) a nu mai puţin vestitei cetăţi Troia), căci Joannes Magnus
se născuse cu doi ani mai devreme, 1488, şi a murit în 1544, la
vârsta de 56 de ani, iar Olaus Magnus a trăit între 1490-1557 -
ambii înmormânta~ la Roma. Joannes Magnus Gothus a scris o
istorie voluminoasă - în 24 de căr~, însumând aproape 1100
pagini, ediţie pe care o studiez eu acum (Historia de omnibus
Got/fOrum Sueonumque regibus, Istoria tuturor regilor sueoni şi
goţi, Romae, 1554), dar la Biblioteca Academiei nu există decât
ediţia a doua, publicată în propria-i librărie, în 1617, de către
cărturarul Schiirer; în capitolul 7 al cărţii 1, Joannes Magnus a
publicat pentru prima oară alfabetul getic/gotic.
Fratele său, cu doi ani mai tânăr, Olaus Magnus Gothus
(geograf, cartograf şi istoric), este, printre altele, şi autor al unei
hărţi marine - prim document geografic asupra Europei de Nord -
publicate în 1539, sub titlul Carta marina el descriptio
septentrionalium terrarum (Harta marină şi descrierea ţinuturilor
nordice) şi autor al unui tratat amplu de istorie în 22 de cărţi
(Historia de gentibus septentrionalibus earumque diversis
statibus, conditionibus, moribus, ritibus, superstitiollibus. .. ,
(Istoria popoarelor nordice şi despre diferitele lor stări, condiţii şi
locuri, aşezări, obiceiuri, ritualuri, superstiţii ... , Romae, 1555),
prevăzută cu o foarte bogată iconografie şi indice, ca de altfel şi
cartea fratelui său. Lucrul cel mai important legat de cei doi autori
6
este că mai ales cu ajutorul lor - parţial şi al celorlalţi nordici pe
care i-am studiat -, noi, românii de azi, putem completa, fără
urmă de ezitare, istoria noastră veche cu fapte reale de istorie, cu
fapte de zisă mitologie, şi, lucru de importanţă capitală, cu fapte
de limbă.
Motivaţie pedagogic-educaţională
La acuzaţia - la care de altfel mă aştept - că acest, să zicem,
manual ajufăfor, încărcat cu multe date informaţionale, depăşeşte nu
rareori nivelul de cunoştinţe al unui elev de clasa a III-a
gimnazială, voi răspunde, apărându-mă cu învăţăturile marelui
pedagog roman Quintilian (De oratore, de unde am extras şi tema
lucrării mele de diplomă Preceptele pedagogice ale lui Quintilian
valabile şi azi, (apreciată elogios de prof. N. I. Barbu şi propusă
imediat spre publicare, dar pentru că dispămse - eu nu mai aveam
nici un exemplar, căci o dădusem în manuscris - nu am mai avut
ce publica, altminteri aş fi menţionat-o în bibliografie); din ea am
reţinut, şi merita să reţin, mai multe învăţături care-şi păstrează şi
azi valoarea imuabilă: copiii cu mintea lor limpede şi neÎncărcată
de învăţătură etc, au o putere de Înmagazinare mult mai largă
decât o au adolescenţii, respectiv adulţii, de aceea ne putem
îngădui să le dăm şi mai multe cunoştinţe, chiar de la această
vârstă: desigur, unii dintre ei, nu în majoritate, vor refuza
Înmagazinarea supradimensională (să nu tratăm lenea ca pe un
beteşug ţinând neapărat de fire, căci uneori are o explicaţie
fiziologic-patologică); cei mai mulţi Însă o vor îmbrăţişa cu
aceeaşi curiozitate cu care urmăresc o peliculă ştiinţifico­
fantastică. Să nu uităm că în Transilvania, teologul şi pedagogul
ceh Joannes Amos Comenius / Komensky (1592-1670), graţie
principiilor sale pedagogice, tribut are într-o bună măsură şi celor
ale lui Quintilian, a pus la punct acea şcoală vestită care a rodit
câteva secole foarte bine: elevii de liceu (şi tatăl meu s-a numărat
printre ei, la Începutul secolului al XX-lea) învăţau limba latină
din clasa 1, în timp ce în Regat începând cu clasa a III-a; limba
elină din clasa a IV-a, în Regat din clasa a VII-a (desigur, aceasta
a fost valabil până în 22 iunie 1948, dată la care, prin faimoasa
reformă şcolară, s-a scos latina din toate liceele; a mai rămas să
se predea la liceele clasice, atunci create - la Bucureşti, Iaşi şi
Cluj, în cel de la Bucureşti, fostul "Sf. Iosif', învăţând şi eu, l-am
7
absolvit în 1951); locul limbilor clasice, latina şi elina, a fost luat
de limba rusă, rămânând, pe la unele licee teoretice, câte o oră de
latină pe săptămână, ceea ce era aproape nimic!
Redau mai jos raţiuni ale încrederii mele depline în
cercetătorii nordici, mai ales suedezi:
Ei au cercetat tot ce s-a găsit la acea vreme, între secolul al
XII-lea şi al XVIII-lea, în toate bibliotecile mari europene şi în
arhive - manuscrise, incunabule, codice de legi, inclusiv Cronica
Sueoniei şi Monumentele literare Eddice, analizând comparativ
minuţios cu tot ce scriseseră autorii antici - Homer, Hesiod,
Hcrodot, Thucydide, Platon, Aristotel, Tacit, Ammian ... foră idei
preconcepute, manieră de lucru pe care eu am îmbrăţişat-o
întotdeauna, combătând puternic pe cei aserviţi acestora. La
nordici eu nu am găsit nici un exemplu de jertfire a unui japt
istoric pe altarul politicului, caracteristică a modului de cercetare
îmbrăţişat şi de cărturand român Nicolae Densuşianu: iată
maniere de lucnl demne de a.fi însuşite de noi toţi.
Atât la Saxo Grammaticus, cât şi la Olaus Magnus Gothus,
,iconografia este redată de mâna proprie, după încrustările
strămoşilor de pe pietrele uriaşe; tot astfel stau lucrurile şi cu
pietrele funerare ale uriaşilor (de subliniat că uriaşii au fost o
realitate vie atât în ţările nordice, cât şi la noi, aşa că legendele cu
ei conţin multă istorie), texte care, relatează autorii, fuseseră
întocmite chiar de către uriaşii înşişi, căci ei îşi încrustau faptele
importante săvârşite de ei în timpul vieţii (obicei căruia la noi îi
corespunde arta crestării în grindă), iar după moarte, acestea
deveneau pietre de mormânt: tex1ele fuseseră scrise în getă/gotă şi
traduse - unele din ele - în latina medievală, cum este şi cazul
celui scris de către uriaşul Starchaterus, unul din prinţii uriaşilor
nordici. De reţinut că Ia noi obiceiul "încrustării în grindă" a unor
evenimente importante din viaţa unei familii ţărăneşti s-a păstrat
până nu de mult intact - acesta fiind şi cazul fetei care tocmai
trecea de pragul copilăriei, adică al pubertăţii spre adolescenţă,
povestit atât de măiestrit în poemul La oglindă de către George
Coşbuc: una din lecţiile de educaţie a tineretului oferite părinţilor
şi dascălilor.
Şi să mai luăm în consideraţie un element deloc neglijabil:
istoricii, învăţaţii, Ia care mă refer, şi-au scris lucrările de mare.
8
însemnătate pe care le-au conceput, după ani întregi de călătorii
de studii, cercetând minuţios datele astronomice, geografice,
climatice, (flora, fauna), etnografice, de tradiţie culturală etc. şi nu
închişi între patru pereţi, aşa cum, din păcate, procedează unii
istorici ai noştri.
Carolus Lundius (1638-1725), de pildă, arhiepiscop de
Upsala, jurisconsult, profesor universitar, asesor regal şi judecător
al Curţii Supreme, când a primit însărcinare din partea regelui
Carol al XI-lea, domnind peste întinsul regat al Suediei - care
cuprindea nu numai ţările nordice, ci şi o bună parte din Germania
şi Polonia - să revizuiască întreaga legislaţie suedeză, a întreprins
o călătorie de studii în toate bibliotecile mari din Europa -
Germania, Anglia, Franţa, Belgia, Olanda, Italia - spre a cerceta,
la faţa locului, toate codicile de legi existente, comparându-Ie apoi
cu cele suedeze, dar şi cu Cronica Suediei, precum şi cu
Monumentele literare Eddice (două culegeri de texte conţinând
tradiţii mitologice şi legendare ale vechilor popoare scandinave:
prima a fost pusă la punct în se~olul al XI-lea, de către preotul
isl<..i,oez Soemond Sigfusson (adică cel înţelept), iar a doua este
atribuită lui Snorri Sturleson, mort în 1241). Călătoria de studii a
durat peste zece ani. La Biblioteca Vaticanului din Roma a
constatat, cu plăcută surprindere, că toate documentele cercetate
de el erau pline de getisme (o să vedem pe parcurs că nordicii pun
semn de egalitate între Geţi şi Goţi şi nu fără raţiune). Notând cu
mare atenţie toate aceste vocabule, a promis solemn că va întocmi
un dicţionar numai de cuvinte getice, de a cărui soartă până în
prezent, nu ştim nimic. Informaţia însă am e",,1ras-o din cartea
Zamolxis primus Getarum legislator, apărută la Vpsala în 1687 şi
tradusă de mine în 2001, publicată de dl. dr. Napoleon Săvescu la
Botoşani, Editura Axa, în 2002. Această carte însă, încă este
suficientă ca sursă bibliografică (punând alături şi pe cele ale
fraţilor Joannes şi Olaus Magnus Gothus, precum şi a savantului
belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis, De literis et lingua
Getarum sive Gothorum, Despre literele şi limba Geţilor sau
Goţilor, Lugdunum Batavorum, 1597), spre a proba, fără urmă de
şovăială, un adevăr istoric de importanţă capitală pentru istoria
noastră a românilor de azi, legat fireşte, de strămoşii noştri, de
cultura şi civilizaţia lor, adică a noastră.
9
În primul rând, că scrierea cea mai veche este scrierea getică,
creată cu mult înainte de întemeierea Romei, ba chiar înainte de
Potop sau imediat după, căci alfabetul se descoperise încrustat pe
o piatră uriaşă care fusese adusă de un val sau un gheţar, în
Suedia: dimensiunile rocii probează existenţa unor oameni înalţi
de 7-8 m.
Despre acest mare adevăr vorbeşte mai înainte de toate un
roman şi nu un oarecare, ci chestorul CA TO MAJOR (Cato cel
Bătrân, 234-149 î.e.n.), cunoscut nouă europenilor mai ales prin
Tratatul despre agricultură (De re rustica), dar şi prin expresia
rămasă de pomină Cartaginam delendam esse (Cartagina trebuie
să fie distrusă), vorbe cu care îşi încheia fiecare luare de cuvânt în
Senatul roman, pentru că acea ţară africană (aproximativ Tunisia
de azi) reprezenta un pericol pentru Imperiul Roman (ca şi noi,
Geto-dacii, de odinioară, de altfel, de aceea ne-au şi atacat,
motivul cu totul real însă fiind dorinţa de a pune mâna pe aurul
din Munţii Apuseni), cu atât mai mult cu cât cartaginezii aveau un
conducător foarte curajos în persoana generalului Hannibal (246-
182 î.e.n.). Ei .bine, acest mare înţelept al Antichităţii romane,
Cato Major, a mai scris o carte, pentru noi foarte preţioasă, în
care, tratând despre Originile Romei, el relata inclusiv despre Geţi
şi despre scrierea getică. Această carte care trece drept pierdută,
mulţi savanţi au avut-o la îndemână, unii numai fragmentar, în
orice caz, era printre cele mai importante lucrări, căci surprindea
şi un moment foarte important ivit în cultura şi civilizaţia
strămoşilor noştri şi anume scrierea. Acest savant, subliniez, al
Antichităţii romane, pe baza unor documente extrem de elocvente,
relatează că Geţii aveau o scriere a lor, căci poeţii lor glorificau în
ode scrise faptele de vitejie ale eroilor lor acompaniaţi la fluier, cu
mult înainte de întemeierea Romei (adică 753 î.e.n.), ceea ce la
Romani a avut loc mult mai târziu ("quod Getae eliam CInte
Romam conditam heroum suorum preclare gestas com1lne
conscriptas ad tibiam cecinerint, quod multo post tempo re o
Romanis !octitahJm - scribit Cato"). Aceste preţioase afirmaţii ale
savantului roman, susţinute de opere ale învăţaţi lor nordici,
inclusiv ale belgianului Bonaventura Vulcanius Brugensis, s-au
dovedit a fi cu totul adevărate, pe baza descoperirilor arheologice,
din ultimul secol, mai ales, ba chiar din ultimii ani. Am în vedere
10