Drepturi egale şi mediu accesibil - Irina Moroianu Zlătescu, Anna Maria Neagoe, Marius Mocanu ...

472 Pages·2014·0.93 MB·Romanian

DREPTURI EGALE
ȘI MEDIU ACCESIBIL
INSTITUTUL ROMÂN PENTRU DREPTURILE OMULUI
București
Autori:
IRINA MOROIANU ZLĂTESCU, ANNA MARIA NEAGOE,
MARIUS MOCANU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
MOROIANU-ZLĂTESCU, IRINA
Drepturi egale și mediu accesibil / Irina Moroianu Zlătescu,
Anna Maria Neagoe, Marius Mocanu. - București : Editura I.R.D.O.,
2014
ISBN 978-606-8650-01-2
I. Neagoe, Anna
II. Mocanu, Marius
341.24:341.231.14(4)(094)
Copyright © 2014
Institutul Român pentru Drepturile Omului
București, B-dul Nicolae Bălcescu, nr. 21
Telefon: [phone]
e-mail: [email protected]
ISBN978-606-8650-01-2
Abrevieri
ANPH Autoritatea Națională pentru Persoanele cu
Handicap
APISMB Agenția de Plăți și Inspecție Socială a
Municipiului București
C.proc.civ. Codul de Procedură Civilă
C.proc.pen. Codul de Procedură Penală
CDPD Convenția privind drepturile persoanelor cu
dizabilități
CCR Curtea Constituțională a României
CRJ Centrul de resurse juridice
CtEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului
DGAS Direcția Generale de Asistență Socială
DGASPC Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția
Copilului
DGPPH Direcția Generală pentru Protecția Persoanelor cu
Handicap
DIP Departamentul Informării Publice
DMPS Direcția de Muncă și Protecție Socială
FAO Organizațiapentru Alimentație și Agriculturăa
Națiunilor Unite
IRDO Institutul Român pentru Drepturile Omului
ÎCCJ Înalta Curte de Casație și Justiție
MMFPS Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale,
OIAC Organizația Internațională a Aviației Civile
OIM Organizația Internaționale a Muncii
OMS Organizația Mondială a Sănătății
ONU Organizația Națiunilor Unite
PMA ProgramulMondial de Acțiune
PNUD Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare
RATC Regia Autonomă de Transport în Comun a
orașului Constanța
UNCHS Centrul Națiunilor Unite pentru Așezăminte
Umane
UNDRO Biroul Coordonator al Națiunilor Unite de ajutor
în caz de catastrofe
UNESCO Organizația Națiunilor Unite pentru Educație,
Știință și Cultură
UNHCR/ICNUR Biroul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite
pentru Refugiați
UNICEF Fondul Națiunilor Unite pentru Copii
UNIDO Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare
Industrială
UNRWA Agenția Națiunilor Unite de Ajutorare și Muncă
pentru Refugiații Palestinieni din Orientul
Apropiat
UPU Uniunea Poștală Universală
CUVÂNT ÎNAINTE
Articolul 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
prevede că „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate
şi în drepturi....”. Demnitatea şi egalitatea de şanse sunt inalienabile
omului modern care trebuie să beneficieze de toate drepturile şi
libertăţile recunoscute fără niciun fel de diferenţiere. Idee ce este
reluată recent de Consiliul ONU pentru Drepturile Omului. Acesta
reaminteşte întregii comunităţi caracterul universal, indivizibil,
interdependent şi indisociabil al tuturor drepturilor omului şi al
tuturor libertăţilor fundamentale. El atrage atenţia asupra necesităţii
de a li se garanta persoanelor cu dizabilităţi respectarea drepturilor şi
libertăţilor lor fără discriminare. Totodată, subliniazăpreocuparea pe
care o are faţă de faptul că în întreaga lume există persoane cu
dizabilităţi şi că acestea continuă să se lovească de obstacole în
privinţa participării lor la viaţa societăţii ca membri egali şi că există
încă încălcări ale drepturilor lor. De aceea nu trebuie să se uite
niciodată obligaţia pe care o au statele de a lua toate măsurile ce se
impun pentru a elimina discriminarea faţă de aceste persoane şi
pentru a promova şi proteja drepturile omului1.
Literatura de specialitate abordează problematica handicapului şi
a dizabilităţilor din perspectiva modelului social imperfect, care
comportă inechităţi şi abuzuri faţă de unele persoane.
Totuşi în reglementările internaţionale, uneori, se face încă
deosebirea dintre dizabilitate şi handicap în funcţie de raportarea la
modelul medical sau la cel social sau la domeniile de reglementare
juridică, în legislaţia antidiscriminare, în legislaţia din domeniul
asistenţei sociale.
1A se vedea A/HRC/26/L.9.
5
Dacă însă se are în vedere originea terminologică, noţiunea de
handicap presupune un dezavantaj din punct de vedere social. Ea a
fost preluată şi în domeniul medical, definind deficienţa,
invaliditatea, infirmitatea, dificultatea, incapacitatea, dizabilitatea,
maladia etc. Această interpretare a noţiunii de handicap nu implică
însăşi drepturile omului.
În volumul de faţă se utilizează noţiunea de dizabilitate aşa cum
ea se regăseşte în Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu
dizabilităţi din 2006. De altfel, însuşi textul Convenţiei precizează
că este vorba de un concept în evoluţie ce rezultă din interacţiunea
deficienţelor fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată şi
barierele de atitudine şi mediu pot îngrădi participarea deplină şi
efectivă a persoanelor în societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi.
Totuşi, în ceea ce priveşte jurisprudenţa, s-a utilizat în volumul de
faţă terminologia din jurisprudenţa în materie, şi anume: handicap
şi/sau dizabilitate, după caz.
Reamintim că tema este de foarte mare actualitate. Astfel, într-o
rezoluţie de dată recentăConsiliul ONU pentru Drepturile Omului2a
arătat că este necesar să se numească un raportor special privind
drepturilepersoanelor cu dizabilităţi, pentruoperioadă de trei ani, al
cărui mandat să cuprindă, printre altele: dezvoltarea unui dialog
regulat şi consultarea cu statele membre şi alte părţi interesate
relevante, inclusiv cu organismele, programele şi fondurile ONU, cu
mecanismele regionale de drepturile omului, cu instituţiile naţionale
pentru drepturile omului, cu mecanismele independente naţionale de
monitorizare, cu persoanele cu dizabilităţi şi organizaţiile lor
reprezentative şi cu alte organizaţii ale societăţii civile etc. Toate
acestea în scopul identificării, schimbului şi promovării bunelor
practici cu privire la realizarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi
şi pentru asigurarea participării lor în calitate de membri egali ai
societăţii. Raportorul urmează să formulezerecomandări concretecu
privire la promovarea şi protecţia drepturilor persoanelor cu
dizabilităţi care să contribuie la creştereagradului de conştientizare a
drepturilor acestor persoane, la combaterea stereotipurilor, a
prejudecăţilor şi practicilor negative care împiedică participarea
2Ibidem.
6
deplină a persoanelor cu dizabilităţi, în condiţii de egalitate cu
ceilalţi şi informarea persoanelor cu dizabilităţi cu privire la
drepturile lor.
O preocupare majoră în domeniu există şi la nivel regional
european, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului
Europei recomandând în cel mai recent raport de ţară elaborarea de
politici şi măsuri legislative în domeniu3.
Totodată, structurilor naţionale de drepturile omului le revin
atribuţii specifice în conştientizarea publicului larg, ele desfăşurând
o amplă activitate în domeniul educaţiei pentru promovarea şi
protecţia acestora. Structurile naţionale, ca instituţii independente,
echidistante, create prin lege, potrivit Principiilor de la Paris, au
atribuţii specifice în domeniu. Ele pot contribui efectiv la formarea
şi informarea persoanelor din instituţiile publice care au îndatoriri
specifice în materie. Un rol aparte îi revine, în acest context,
Institutului Român pentru Drepturile Omului, membru al Reţelei
europene de instituţii naţionale pentru drepturile omului, al
Institutului internaţional de drept de expresie şi inspiraţie franceze şi
al Institutului european de drept, mecanism independent de
monitorizare potrivit art. 33. 2 din Convenţia privind drepturile
persoanelor cu dizabilităţi.
De altfel, volumul de faţă4 face parte dintr-un amplu proiect al
Institutului Român pentru Drepturile Omului ce cuprinde şi alte
cercetări, unele dintre ele concretizate în volume ca: „Egalitatea de
şanse pentru persoane cu handicap, Instrumente Internaţionale şi
jurisprudenţă” (2004), „Nediscriminare, Autonomie, Incluziune”
(2012), „Evoluţia protecţiei şi promovării drepturilor persoanelor cu
dizabilităţi în România”(2013), „Rights of persons with disabilities
in România. Recent Developments”(2014).
Prof. univ dr. Irina Moroianu Zlătescu
3A se vedea Comissioner for Human Rights – CommDH(2014)14.
4 La realizarea căruia au mai contribuit: Valeriu Rendec, Daniela Albu,
Mihaela Scarlat, Olivia Florescu, Adrian Bulgaru, Teodor Lorenț, Claudia
Kosina, Carmen Năstase.
7
CAPITOL I
DOCUMENTE PRIVIND PROTECȚIA
PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
ÎN SISTEMUL ONU
În ultimele decenii persoanele cu dizabilităţi au devenit din ce în
ce maiactive înafirmareaputerii şi încrederiiînpropriile abilităţide
aduce o viataindependentă, preocupările NaţiunilorUnitesprijinind
eforturile lor.
Fondată pe principiul egalităţii pentru toţi, ONU evidenţiază în
Preambulul Cartei sale demnitatea şi valoarea fiecărei fiinţe umane
şi acordă o importanţă deosebită pentru promovarea justiţiei sociale.
Persoanele cu dizabilităţi au, de jure, toate drepturile fundamentale
ale omului, promovate atât de Cartă, cât şi de alte instrumente de
drepturile omului: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Pactul
internaţional cuprivire la drepturile economice, sociale şi culturale.
În sistemul Naţiunilor Unite, anii 1970 au reprezentat o nouă
etapă în abordarea dizabilităţii, conceptul de drepturile omului
pentru persoanele cu dizabilităţi fiind din ce în ce mai mult utilizat la
nivel internaţional. Astfel, două declaraţii privind persoanele cu
dizabilităţi au fost adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor
Unite: Declaraţia privind drepturile persoanelor cu întârziere mentală
(1971) şi Declaraţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi
(1975).
Primul document a oferit uncadrupentru promovarea şi protecţia
drepturilor persoanelor cu un anumit tip de dizabilitate, afirmând
astfel căpersoanelecu dizabilităţi intelectualeau aceleaşi drepturica
şi ceilalţi, inclusiv dreptul la îngrijire medicală adecvată, educaţie,
securitate economică, tutore calificat pentru protecţia împotriva
exploa tării şi a accesului la procedurile legale. În document se
apreciază, de asemenea că, pe cât posibil, persoanele cu dizabilităţi
intelectuale trebuie să trăiască împreună cu familiile lor şi ar trebui
să participeladiferite momente ale vieţiicomunităţii.
8
Cel de-al doilea document se referă la protecţia drepturilor
tuturor persoanelor cu dizabilităţi, acestea având aceleaşi drepturi
politice şicivileca şi ceilalţi. Declaraţiaa reiteratdreptul persoanelor
cu dizabilităţi la educaţie, servicii medicale, precum şi servicii de
angajare în muncă. Este recunoscut în continuare dreptul acestor
persoane la securitate economică şi socială, angajare în muncă, de a
trăi cu familiile lor, de a participa la evenimente sociale, de a fi
protejate împotriva oricărei exploatări, abuz sau alt comportament
degradant, şi dreptul de a beneficia deasistenţă juridică.
În esenţă, cele două documente au deschis calea pentru viitoarele
seturi complete de principii, care ar contribui în cele din urmă la
integrarea persoanelorcu dizabilităţiîn societate.
În anul 1976, realizând necesitatea de a promova participarea
deplină a persoanelor cu dizabilităţi la viaţa socială şi dezvoltarea
societăţilor lor, Adunarea Generală ONU a hotărât ca anul 1981 să
fie declarat – Anul Internaţional al Persoanelor cu dizabilităţi, a
cărui temă a fost „Participaredeplină şiEgalitate”, definitcadrept al
persoanelor cu dizabilităţi de a lua parte pe deplin la viaţa şi dezvol -
tarea societăţilor lor, de a se bucura de condiţii egale cu cele ale
celorlalţi cetăţeni.
O idee majoră desprinsă din activităţile desfăşurate cu această
ocazie a fost aceea că imaginea persoanelor cu dizabilităţi depinde
într-o importantă măsură de atitudinile sociale, acestea constituind
bariere pentru realizarea scopului de participare deplină şi egalitate
însocietatede cătrepersoanele cu dizabilităţi.
În 1982, Adunarea Generală ONU a făcut un pas important spre
asigurarea efectivă a rezultatelor Anului Internaţional prin adoptarea
Programului Mondial de Acţiune privind persoanele cu dizabilităţi.
Programul a structurat politica dizabilităţii în trei zone distincte:
prevenţie, reabilitare şi egalizarea şanselor.
Într-un sens larg, implementarea Programului Mondial de
Acţiune presupune strategii pe termen lung, integrate în politicile
naţionale de dezvoltare socio-economică, activităţi de prevenţie care
să includă dezvoltarea şi utilizarea de tehnologii pentru prevenirea
dizabilităţii, precum şi legislaţie pentru eliminarea discriminării în
ceea ce priveşte accesul la facilităţi, securitate socială, educaţie şi
locuri de muncă.
9
Împreună, Programul Mondial de Acţiune şi Anul Internaţional
au lansat Decada Naţiunilor Unite pentru persoanele cu dizabilităţi
(1983-1992), ce avea rolul de a încerca să definească dizabilitatea
ca relaţie dintre persoanele cu dizabilităţi şi mediul lor, imperativul
de a elimina barierele sociale care împiedică participarea deplină de
către persoanele cu dizabilităţi devenind din ce în ce mai
recunoscut.
Conferinţe mondiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite care s-au
desfăşurat în perioada 1990–1995 au subliniat necesitatea unei
„societăţi pentru toţi”, care promovează participarea tuturor
cetăţenilor, inclusiv a persoanelor cu dizabilităţi, în fiecare sferă a
societăţii. Astfel, Conferinţa pentru Mediu şi Dezvoltare susţinută
la Rio de Janeiro (19921) a încurajat guvernele să acorde mai multă
atenţie „tendinţelor şi factorilor demografici care au o influenţă
critică asupra modelelor de consum, producţie, stiluri de viaţă şi
sustenabilitate pe termen lung.” Conferinţa Mondială privind
Drepturile Omului, ce a avut loc la Viena (19932), a recunoscut că
„toate drepturile omului şi libertăţile fundamentale sunt universale
şi, prin urmare, includ fără rezerve şi persoanele cu dizabilităţi”,
afirmând astfel că orice discriminare, intenţionată sau neinten -
ţionată, împotriva persoanelor cu dizabilităţi este în sine o încălcare
a drepturilor omului. Conferinţa Internaţională pentru Populaţie şi
Dezvoltare, de la Cairo (1994)3, a recunoscut importanţa de
egalizare a şanselor pentru persoanele cu dizabilităţi. Summit-ul
Mondial pentru Dezvoltare Socială de la Copenhaga, Danemarca,
din martie 1995, în cadrul căruia Organizaţia Naţiunilor Unite a
adoptat Declaraţia de la Copenhaga privind dezvoltarea socială şi
Programul de acţiune al Summit-ului Mondial pentru Dezvoltare
Socială. Declaraţia afirmă că „dezvoltarea socială şi justiţia socială
nu pot fi atinse în absenţa păcii şi securităţii sau, în absenţa
respectării tuturor drepturiloromului şi a libertăţilorfundamentale”.
Cea de-a patra Conferinţă Mondială privind Femeile, ce a avut loc
1A se vedea „Drepturile omului” nr. 4/1994, IRDO, pp. 18-24.
2A se vedea „Drepturile omului” nr. 2/1993, IRDO, p. 8 şi urm.
3A se vedea „Drepturile omului” nr. 4/1994, IRDO, p. 54.
4A se vedea „Drepturile omului” nr. 1/1996, IRDO, p. 52 şi nr. 4/2012,
IRDO, p. 93 şi urm.
10