Despre sinucidere

422 Pages·2007·121.672 MB·Romanian

by  Émile Durkheim

Colecţia
ESEURI DE IERI ŞI DE AZI
71
BCU Cluj-Napoca
LEGRL 2008 00632
EMILE DURKHEIM (1858-1917). Profesor de pedagogie şi
sociologie la Sorbona. îşi susţine teza de doctorat cu lucrarea De la
division du travail social (Despre diviziunea muncii sociale). Este
fondatorul sociologiei ca disciplină ştiinţifică şi universitară şi
organizatorul şcolii franceze de sociologie. A publicat: Les regles de
la methode sociologiqae, 1895; Les formes elementaires de la vie
religieuse, 1917; L'evolution pedagogique en France, 1938.
Emile Durkheim, Le Sidcide, etude de sociologie
© Felix Alean, Paris, 1897
© 2007, Institutul European Iaşi, pentru prezenta ediţie în limba română
www.euroinst.ro
INSTITUTUL EUROPEAN
Iaşi, str. Lascăr Catargi nr. 43, 700198, C.P. 161
[email protected]
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DURKHEIM, EMILE
Despre sinucidere / Emile Durkheim ; trad.: Mihaela Calcan ;
pref.: Mihai Dinu Gheorghiu. - laşi: Institutul European, 2007
Bibliogr.
ISBN 978-973-611-473-1
I. Calcan, Mihaela (trad.)
II. Gheorghiu, Mihai Dinu (pref.)
314.424.2(4)
Pe copertă: Vincent van Gogh, Bătrîn necăjit
Reproducerea (parţială sau totală) a prezentei cărţi, fără acordul
Editurii, constituie infracţiune şi se pedepseşte în conformitate cu
Legea nr. 8/1996.
Printed in ROMANIA
Emile Durkheim
DESPRE SINUCIDERE
Traducere de M1HAELA CALCAN
Prefaţă deMIHAI DINU GHEORGHIU
BCU Cluj-Napoca
LEGAL 2008 00632
INSTITUTUL EUROPEAN
2007
PREFAŢĂ
Publicarea în româneşte a uneia dintre lucrările fundamen­
tale ale lui Emile Durkheim este o iniţiativă care merită a fi saluta­
tă şi sprijinită fără rezerve. Nedispunînd din păcate de timpul
necesar realizării unui adevărat studiu introductiv, de care ar fi fost
nevoie pentru facilitarea lecturii cititorului din România anului
1993, mă voi restrînge doar la enumerarea cîtorva date indispensa­
bile situării în timp şi spaţiu a cărţii şi autorului ei'.
Emile Durkheim s-a născut la Epinal în 1858 şi a murit la
Paris în 1917. Provenit dintr-o familie cu o puternică tradiţie reli­
gioasă (tatăl şi mai mulţi ascendenţi pe linie paternă au fost rabini),
Durkheim a studiat în tinereţe ebraica şi doctrina talmudică. Este
contemporan al Comunei din Paris şi se numără printre primele
promoţii ale Şcolii normale superioare de după reformele învă-
ţămîntului introduse de Jules Ferry. Apropiat mediilor socialiste,
Durkheim îl cunoaşte pe Jaures. Obţine „agregarea” îivfilosofie în
1882, predă iniţial la două licee din provincie, iar din 1887 este
profesor de „pedagogie şi ştiinţă socială” la Universitatea din
Bordeaux. îşi susţine teza de doctorat în 1893 cu De la division du
travail social („Despre diviziunea muncii sociale”), însoţită de o
teză complementară redactată în latină asupra „Contribuţiei lui
Montesquieu la constituirea ştiinţei sociale”. Are 40 de ani în mo- )
Pe de altă parte, trebuie să precizez că nu am putut vedea manuscrisul
traducerii şi nu-mi rămîne decît să-mi exprim speranţa că editorul a optat
pentru o ediţie integrală a acestei opere clasice şi nu pentru una amputată
care ar văduvi-o de unele piese de rezistenţă ale demonstraţiei sociologice,
precum tabelele statistice.
5
Emile Durkheim
mentul afacerii Dreyfus. Profesor de pedagogie la Sorbona din
1902, va preda concomitent şi sociologia.
Fondator al sociologiei ca disciplină ştiinţifică şi universita­
ră, Durkheim este deopotrivă şi organizatorul şcolii franceze de so­
ciologie ce are drept principal organ L ’Annee sociologique
(întemeiat în 1896). Printre principalii săi colaboratori se numără
Marcel Mauss (ce îi era nepot), Henri Hubert, Robert Hertz, Maxime
David, economistul Franţois Simiand, Paul Fauconnet, Celestin
Bougle şi Maurice Halbwacs. De menţionat, de asemenea, existenţa
unui discipol român, Dimitrie Drăghicescu, „durkheimian”, ce a avut
însă destul de puţină influenţă asupra ceea ce se consideră îndeobşte a
fi „sociologia românească”, dominată de şcoala lui D. Guşti.
Sinuciderea (Le suicide, 1897) este a treia lucrare importantă
a lui Durkheim, după deja menţionata Diviziune a muncii sociale
(1893) şi Regulile metodei sociologice (Les regles de la methode
sociologique, 1895), înaintea Formelor elementare ale vieţii reli­
gioase (Les formes elementaires de la vie religieuse, 1917) şi a Evo­
luţiei pedagogice în Franţa (L’evolution pedagogique en France,
1938, publicare postumă a cursurilor sale dintre 1902 şi 1909)1.
Importanţa Sinuciderii în opera lui Durkheim este datorată
abordării ştiinţific riguroase a unui fapt social contemporan (creş­
terea frecvenţei sinuciderilor şi, concomitent, a divorţurilor către
sfirşitul secolului al XlX-lea, pusă pe atunci pe seama declinului
moral al Occidentului), demonstrării specificului sociologic al unui
fenomen căruia în mod curent i se atribuiau (şi i se atribuie) cauze
individuale, psiho-patologice (nebunia), toxice (alcoolismul), ra­
siale etc. Durkheim îşi construieşte, de altfel, argumentaţia plecînd
de la refutarea acestor pre-concepţii. Prin operaţii aritmetice relativ
simple în raport cu complexitatea statisticilor modeme, sociologul
studiază diferitele regularităţi care afectează proporţia sinucideri­
lor: constanţa variaţiilor regionale (în decursul timpului, dife-
în traducere românească, există deja Regulile metodei sociologice (tra­
ducere de C. Sudeteanu, ed. a doua revăzută de loan Mihăilescu, Bucureşti,
Editura ştiinţifică, 1974), Evoluţia pedagogică în Franţa (traducere de
Victoria Petrescu şi Elvira Balmuş, Bucureşti, Editura didactică şi
pedagogică, 1972) şi Educaţie şi sociologie (traducere de lorgu Stoian, cu o
prefaţă de G.C. Antonescu, Bucureşti, Editura pedagogică, 1972). Schiţa
bio-bibliografică a fost întocmită după Christian Baudelot şi Roger Establet,
Durkheim et le suicide, Paris, PUF, 1984, pp. 7-8.
6
Despre sinucidere
renţele observate se menţin între ţările europene precum şi între
regiunile Franţei), regularitatea evoluţiilor temporale (pe termen
scurt, numărul şi proporţia sinuciderilor în Franţa rămîn aceleaşi;
pe termen lung, evoluţia se înscrie în curbe care au aceeaşi formă
pentru toate ţările examinate), relaţiile dintre „ritmurile sociale” şi
proporţia sinuciderilor (sinuciderea se petrece cel mai adesea
noaptea şi mai rar ziua, ea creşte odată cu durata zilei în decursul
anului şi este mai frecventă la început de săptămînă decît la sfîrşitul
ei). De asemenea, proporţia sinuciderilor creşte odată cu vîrsta, este
în raport cu religia (mai frecvente la protestanţi decît la catolici, şi la
catolici decît la evrei), precum şi cu dimensiunile localităţii în care
se petrec sinuciderile (mai numeroase în marile oraşe).
Toate aceste regularităţi îi permit lui Durkheim să demon­
streze ceea ce susţinuse în Regulile metodei sociologice, anume
caracterul exterior al faptului social în raport cu conştiinţele
individuale. (Şi, trebuie să recunoaştem, este greu de imaginat un
act mai individual decît sinuciderea!) Totodată, statistica îşi dove­
deşte utilitatea în măsurarea constringerii sociale, ea este „meto­
da” sociologică prin excelenţă1.
Calitatea metodologică a lucrării o depăşeşte pe aceea teore­
tică, deoarece tipologia socială a sinuciderii stabilită de Durkheim
datează: tipurile „egoist”, „altruist” ori „anomic” nefiind doar o ab­
stracţie logică (subminate de multitudinea formelor „mixte”), ci şi o
derivaţie conceptuală a filosofiei sociale a lui Durkheim. Aceasta
face în mod constant obiectul tratatelor de istorie a sociologiei, de
unde cititorul îşi poate culege în mod direct o informaţie suplimen­
tară altfel indispensabilă. Să reţinem însă concluzia generală a
acestui studiu: sinuciderea variază în măsură inversă faţă de gradul
de integrare a grupurilor sociale din care individul face parte, dezin­
tegrarea acestor grupuri „eliberează” într-o anumită măsură indi­
vidul, situaţie care poate fi trăită în plan subiectiv în mod pozitiv, ca
un plus de autonomie şi de libertate, sau în mod catastrofal, ca o
pierdere a „sensului” existenţei ce impune la limită autosuprimarea.
Oricum, unul dintre principalele merite ale Sinuciderii este de a fi
pus în evidenţă condiţionarea socială a judecăţilor morale, deschi-
zînd astfel o considerabilă perspectivă analizei sociologice.
1 Cf. şi Id., Op. cit, p. 24.
7
Emile Durkheim
Cum una dintre metodele folosite de Durkheim în acest
studiu este cea comparativă, ne putem întreba în ce măsură Sinucide­
rea ar putea servi de model sociologului român contemporan pentru
a întreprinde o cercetare de o factură asemănătoare, multiplu profita­
bilă (teoretic, empiric, metodologic). Fără a fi imposibilă, o aseme­
nea cercetare ar ridica, fără îndoială, o serie de probleme greu solu-
ţionabile, începînd cu cele legate de disponibilitatea şi fiabilitatea
datelor statistice: discontinuităţile existente între diferitele moduri de
înregistrare, heterogenitatea categoriilor utilizate, precum şi, mai
ales, în anumite perioade, intruziunile politice grosolane în manipu­
larea acestora din partea unui regim care pretindea la o „conducere
ştiinţifică” a societăţii, fac, în principiu, munca statistic-istorică
deosebit de dificilă, însă cu atît mai utilă. Comparativitatea rezulta­
telor obţinute de Durkheim rămîne redusă chiar şi în cazul societăţii
franceze, aşa cum au arătat studii recente, ce au atras atenţia asupra
limitelor analizelor socio-statistice pe termen foarte lung. La modul
relativ şi precaut, astfel de studii merită însă încercate. Sînt de
descurajat însă interpretările speculative, ce ar pune în grăbită relaţie
„starea” unei societăţi cu un fenomen sau altul izolat din context.
Sociologul contemporan este confruntat astăzi, într-o măsură poate
chiar mai mare decît pe vremea lui Durkheim şi a fondatorilor
sociologiei, cu o dublă vigilenţă epistemologică: faţă de intervenţiile
statului în sfera ştiinţei şi faţă de deturnarea rezultatelor şi
profiturilor acesteia în scopuri partizane. Lectura lui Durkheim poate
fi de mare folos şi în această privinţă, modul în care autorul a găsit
soluţionarea unor probleme epistemologice ori metodologice fiind
intrinsec şi unul de afirmare a moralei profesionale.
Mihai Dinu GHEORGHIU
8
Introducere
Cum termenul de „sinucidere” revine fără încetare în
discuţii, am putea crede că sensul său este cunoscut de toţi şi
că ar fi inutil să-l definim. în realitate, cuvintele limbii
uzuale, ca şi conceptele pe care le exprimă, sînt întotdeauna
ambigue; iar savantul care le-ar utiliza aşa cum le primeşte
din vorbirea curentă, fără a le mai elabora, s-ar expune unor
grave confuzii. Nu numai că înţelegerea lor este atît de puţin
delimitată, încît variază de la un caz la altul, în funcţie de
nevoile exprimării, dar, în plus, deoarece clasificarea al cărei
produs sînt nu provine dintr-o analiză metodică, ci exprimă
doar impresiile confuze ale oamenilor, se întîmplă des să se
reunească în aceeaşi rubrică, fără distincţie, categorii de
fapte disparate, sau să denumească în termeni diferiţi realită­
ţi de aceeaşi natură. Dacă ne lăsăm deci ghidaţi de accepţia
generală, riscăm să separăm ceea ce trebuie să se conto­
pească, sau să contopim ceea ce ar trebui separat; riscăm să
nu recunoaştem astfel adevărata înrudire a lucrurilor şi să ne
înşelăm asupra naturii lor. Nu putem explica decît compa-
rînd. O investigaţie ştiinţifică nu poate fi desăvîrşită decît
dacă se bazează pe fapte comparabile şi are cu atît mai multe
şanse de reuşită, cu cît se asigură de a fi reunit tot ceea ce
putea fi comparat în mod util. Dar aceste afinităţi naturale
ale situaţiilor nu ar putea fi intuite corect printr-un examen
superficial ca acela din care a rezultat terminologia vulgară;
în consecinţă, savantul nu poate lua drept obiect de studiu
9
Emile Durkheim
grupele de fapte gata constituite cărora le corespund cuvinte­
le limbii curente. Omul de ştiinţă este obligat să constituie el
însuşi grupele pe care vrea să le studieze, pentru a le da
omogenitatea şi specificitatea care le sînt necesare pentru a
putea fi tratate ştiinţific. Aşa se face că botanistul, atunci cînd
vorbeşte despre flori sau despre fructe, zoologul - atunci cînd
vorbeşte despre peşti sau insecte, utilizează aceşti termeni cu
sensuri pe care au fost nevoiţi să le fixeze dinainte.
Prima noastră sarcină trebuie să fie deci aceea de a
determina categoria de fapte pe care ne propunem să le
studiem sub denumirea de „sinucidere”. Vom cerceta, în
acest scop, dacă printre diferitele forme de moarte, există
unele care să aibă în comun caracteristici suficient de obiec­
tive. pentru a putea fi recunoscute de orice observator de
bună credinţă, suficient de distincte pentru a nu fi întîlnite şi
în altă parte, dar, în acelaşi timp, suficient de apropiate de
cele pe care le numim în mod obişnuit „sinucidere” pentru a
le putea denumi, fără a forţa lucrurile, cu acest termen. Dacă
le vom găsi, vom reuni sub această denumire toate faptele —
fără excepţie - ce prezintă caracteristicile distinctive de mai
sus; o vom face fără a ne îngrijora în cazul în care clasa
astfel formată nu ar cuprinde chiar toate faptele pe care le
numim de obicei „sinucidere” sau dacă, din contra, ar cu­
prinde ceea ce sîntem obişnuiţi să numim altfel. Contează nu
să exprimăm noţiunea pe care media inteligenţelor şi-o face
despre sinucidere, ci să constituim o categorie de obiecte
care, putînd fi etichetate convenabil sub această rubrică, să
fie fondată obiectiv, adică să corespundă unei naturi
determinate a lucrurilor.
Or, printre diversele specii de moarte, există unele
care prezintă trăsătura particulară de a fi fapta victimei
însăşi, de a fi rezultatul unui act al cărui pacient este chiar
autorul său. Pe de altă parte, este sigur că acest caracter se
regăseşte la baza ideii pe care ne-o facem în mod obişnuit
despre sinucidere. Puţin contează, de altfel, natura intrinsecă
a actelor care conduc la un astfel de rezultat. Chiar dacă ne
10