Contact

415 Pages·2006·2.664 MB·Romanian

by  Carl Sagan

Carl Sagan

Contact

Traducere din limba engleză de
Radu Pavel Gheo

www.virtual-project.eu
2
Nota autorului
Deşi am fost influenţat de oamenii pe care îi cunosc, după cum
era şi normal, niciunul dintre personajele din volum nu reprezintă
un portret fidel al vreunei persoane reale. Cu toate acestea cartea
de faţă se datorează într-o mare măsură comunităţii mondiale a
proiectului SETI, un mărunt grup de cercetători şi oameni de
ştiinţă de pe tot întinsul măruntei noastre planete, care au
conlucrat, uneori înfruntând obstacole descurajante, pentru a
recepţiona semnalele din spaţiu. Aş vrea să-mi exprim mulţumirile
în special faţă de iniţiatorii proiectului SETI, Frank Drake, Philip
Morrison şi regretatul I.S. Şklovski, cărora le sunt extrem de
îndatorat. Căutarea fiinţelor inteligente din alte lumi a intrat
recent într-o nouă fază, având două programe importante în plină
desfăşurare: programul de supraveghere a cerului META/Sentinel,
care funcţionează la Universitatea Harvard pe opt milioane de
canale şi este sponsorizat de Societatea Planetară cu sediul în
Pasadena, şi un program şi mai complex desfăşurat sub patronajul
NASA, Administraţia Spaţială şi de Aeronautică a Statelor Unite.
Eu unul sper din toată inima ca volumul de faţă să fie depăşit de
ritmul descoperirilor ştiinţifice reale.
Câţiva dintre prietenii şi colegii mei au avut bunătatea de a citi
o versiune preliminară a cărţii şi/sau au făcut unele observaţii
pertinente care au influenţat forma actuală a romanului. Le sunt
profund îndatorat tuturor şi mă refer aici la Frank Drake, Pearl
Druyan, Lester Grinspoon, Irving Gruber, Jon Lomberg, Philip
Morrison, Nancy Palmer, Will Provine, Stuart Shapiro, Steven Soter
şi Kip Thorne. Profesorul Thorne şi-a asumat dificila sarcină de a
analiza sistemul de transport galactic descris în paginile cărţii,
umplând cincizeci de rânduri cu ecuaţii de fizică gravitaţională
legate de această problemă. Alte sfaturi preţioase legate de
conţinutul sau de stilul cărţii mi-au fost oferite de Scott Meredith,
Michael Korda, John Herman, Gregory Weber, Clifton Fadiman şi
de regretatul Theodore Sturgeon. În diversele etape ale pregătirii
3
volumului pentru publicare Shirley Arden a muncit îndelung şi
ireproşabil, motiv pentru care îi sunt foarte recunoscător atât ei,
cât şi lui Kel Arden. Îi mulţumesc lui Joshua Lederberg pentru că,
acum mulţi ani, mi-a sugerat pentru prima dată – poate mai mult
în glumă – ideea că o formă de viaţă inteligentă extrem de avansată
ar putea locui în centrul galaxiei Calea Lactee. Ideea nu este cu
totul originală, asemenea tuturor ideilor, ceva asemănător fiind –
se pare – imaginat prin jurul anului 1750 de către Thomas Wright,
prima persoană care afirmă explicit că galaxia noastră ar putea
avea un centru. În interiorul copertei de titlu este reprodusă o
gravură în lemn aparţinând lui Wright şi în care este reprezentat
centrul galactic.
Volumul de faţă s-a născut dintr-un proiect pentru un film
artistic, pe care l-am scris împreună cu Ann Druyan în 1980–
1981. Lynda Obst şi Gentry Lee ne-au uşurat munca în acea fază
preliminară. În fiecare etapă a scrierii acestei cărţi am beneficiat
extraordinar de mult de ajutorul lui Ann Druyan, începând cu cea
dintâi schiţă a subiectului şi a personajelor centrale şi terminând
cu forma finală din şpalturile tipografiei. Ceea ce apreciez cel mai
mult din munca mea la scrierea acestui volum este ceea ce am
învăţat de la ea în tot acest timp.
Carl Sagan
4
Despre autor
Cărţile faimosului astronom CARL SAGAN sunt cele mai citite
lucrări ştiinţifice de pe glob. Cosmos, volum a cărui primă ediţie a
apărut în 1980, este cea mai bine vândută scriere ştiinţifică
publicată în limba engleză din toate timpurile. Serialul de
televiziune inspirat de ea a fost distins cu premiile Peabody şi
Emmy şi a fost difuzat în şaizeci de ţări. Alte scrieri vestite ale lui
Sagan sunt Dragonii Paradisului, volum distins cu prestigiosul
premiu Pulitzer în 1978, Creierul lui Broca (volum tradus şi în
limba română – n.tr.) şi un alt best-seller, Cometa, scris împreună
cu Ann Druyan.
Dr. Carl Sagan a fost profund implicat atât în explorarea altor
planete cu ajutorul navelor spaţiale, cât şi în căutarea semnalelor
de inteligenţă extraterestră în transmisiunile pe unde radio. Printre
numeroasele premii şi distincţii care i-au fost acordate amintim
Medaliile NASA pentru realizări ştiinţifice de excepţie şi pentru
contribuţia sa inegalabilă la bunăstarea naţiunii. Premiul de
astronautică John F. Kennedy, Premiul Honda, Premiul Joseph
Priestley, acordat „pentru contribuţiile sale remarcabile în folosul
întregii omeniri”, şi Medalia Academiei Naţionale de Ştiinţe a SUA
pentru servicii de excepţie în folosul naţiunii. Fundaţia Naţională
pentru Ştiinţă apreciază că „cercetările sale au revoluţionat ştiinţa
pe întreaga planetă…” şi că „darurile pe care le-a oferit omenirii
sunt nepreţuite”.
Dr. Carl Sagan a fost profesor de astronomie şi de ştiinţe
spaţiale în cadrul catedrei „David Duncan” de la Universitatea
Cornell, unde a îndeplinit şi funcţia de director al Laboratorului de
Studii Planetare în cadrul Centrului de Radiofizică şi Cercetare a
Spaţiului Cosmic. A murit în anul 1996.
5
Sumar

Nota autorului
Despre autor
Partea I – Mesajul
Capitolul 1. Numerele transcedente
Capitolul 2. Lumină constantă
Capitolul 3. Zgomotul alb
Capitolul 4. Numerele prime
Capitolul 5. Algoritmul de decriptare
Capitolul 6. Palimpsest
Capitolul 7. Etanolul din W-3
Capitolul 8. Accesare directă
Capitolul 9. Numinosul
Partea a II-a – Maşina
Capitolul 10. Precesiunea echinocţiilor
Capitolul 11. Consorţiul Planetar al Mesajului
Capitolul 12. Izomerul Delta-Unu
Capitolul 13. Babilon
Capitolul 14. Oscilatorul armonic
Capitolul 15. Pivotul de erbiu
Capitolul 16. Străbunii ozonului
Capitolul 17. Visul furnicilor
Capitolul 18. Superunificarea
Partea a III-a – Galaxia
Capitolul 19. Infinitul pur
Capitolul 20. Gara Centrală
Capitolul 21. Cauzalitate
Capitolul 22. Ghilgameş
Capitolul 23. Reprogramarea
Capitolul 24. Semnătura Creatorului

6
Partea I
Mesajul
„Inima-mi tremură ca o biată frunză.
În visele mele planetele se rostogolesc.
Stelele se împing în fereastra mea.
Eu mă rotesc în somn.
Patul meu este o planetă caldă.”

Marvin Mercer, şcoala pregătitoare 153, clasa a 5-a, Harlem,
New York City, N.Y., 1981
7
Capitolul 1
Numerele transcedente
„Gâză măruntă,
Văratecu-ţi zbor
Mâna-mi nătângă
L-a frânt prea uşor.

Nu-s eu o gâză
Asemenea ţie?
Ori nu eşti tu om
Asemenea mie?

Căci şi eu dansez
Şi beau şi cânt
Şi-apoi un braţ orb
Mă frânge-n avânt.”

(William Blake – Gâza, în volumul Cântecele experienţei, strofele
1–3, 1795)

După standardele umane obiectul n-ar fi avut cum să fie
artificial, căci era de mărimea unei planete. Dar fusese modelat
atât de straniu şi de complicat şi era atât de evident că avea un
rost important, încât nu ar fi putut fi altceva decât manifestarea
unei idei. Cum plutea pe o orbită polară în jurul imensei stele
albăstrui, semăna cu un poliedru gigantic şi imperfect, acoperit de
milioane de scoici în formă de cupă. Fiecare cupă era îndreptată
spre o anumită parte a bolţii cereşti. Fiecare constelaţie era
supravegheată. Lumea poliedrică îşi desfăşura enigmatica
activitate de sute de milioane de ani. Era foarte răbdătoare. Îşi
putea permite să aştepte o veşnicie.

Când a fost scoasă în lumină n-a plâns deloc. Îşi ţinea strânse
sprâncenele ei delicate. Apoi a deschis ochii larg. A privit luminile
strălucitoare, figurile îmbrăcate în alb şi verde, femeia care stătea
întinsă pe masă lângă ea. Zgomote oarecum cunoscute i-au ajuns
la urechi. Faţa ei avea o expresie ciudată pentru un nou-născut…
8
un fel de nedumerire.
*
Când avea doi ani îşi ridica tot timpul mâinile deasupra capului
şi spunea foarte mieros: „Tati, hopa-sus!” Prietenii familiei au
rămas surprinşi: copilul era politicos. „Asta nu-i politeţe”, le-a
explicat tatăl. „Când voia să fie ridicată se obişnuise să urle. Aşa
că o dată i-am spus: «Ellie, nu-i nevoie să urli aşa. Spune doar
Tati, hopa-sus!». Copiii sunt deştepţi. Nu-i aşa, Presh?”
Acum ea era deja sus, la o înălţime ameţitoare, cocoţată pe
umerii tatălui său şi cu mâinile încleştate în părul rar al acestuia.
Viaţa era mai frumoasă la înălţime, era mult mai sigură decât
atunci când se târa printr-o pădure de picioare. Când erai jos
puteai fi călcată oricând. Te puteai rătăci… Fetiţa se încleştă mai
temeinic.
După ce au plecat de la cuşca maimuţelor nici n-au făcut bine
colţul şi au nimerit peste un animal cu picioare lungi şi subţiri, cu
gâtul înalt şi acoperit cu pete, cu nişte coarne micuţe pe cap.
Făptura îi domina net. „Au gâtul atât de lung, încât vorbele nu pot
să iasă din el”, i-a spus tatăl ei. Iar fetiţei i-a părut rău de biata
creatură condamnată la muţenie. Dar i-a părut şi bine că în lume
există astfel de minunăţii şi s-a simţit plină de bucurie.
*
„Dă-i înainte, Ellie”, a îndemnat-o mama cu blândeţe. Vocea
atât de familiară avea un ton ghiduş. „Citeşte.” Sora mamei sale nu
credea că, la doar trei ani, Ellie putea să citească. Era convinsă că
învăţase pe de rost poveştile din cărţile pentru copii. Şi într-o zi
răcoroasă de martie, pe când se plimbau pe State Street, s-au oprit
în faţa unei vitrine. Dincolo de geam o piatră de culoarea vinului
de Burgundia sclipea în razele soarelui. Ellie citi rar „Bijutier”,
pronunţând cuvântul în patru silabe.
*
Se strecură în camera nefolosită, în ciuda sentimentului de
vinovăţie. Învechitul radio Motorola era pe raftul de care-şi amintea
bine. Radioul era masiv şi foarte greu. Când îl luă în braţe fu cât
pe-aci să-l scape. Pe carcasa din spate scria: „Pericol. Nu
deschideţi”. Dar ea ştia că dacă radioul nu era în priză, atunci nu
exista niciun pericol. Ţinându-şi limba între buze, demontă
concentrată carcasa şi privi în interior. Era aşa cum bănuise: acolo
nu se găseau nici orchestre de pitici, nici crainici miniaturali care
să-şi trăiască în linişte vieţile lor mărunte în aşteptarea
momentului în care butonul să fie comutat pentru a-i pune în
9
acţiune. În locul acestora se aflau nişte tuburi de sticlă minunate
ce semănau puţin cu becurile. Unele îi aminteau de bisericile din
Moscova, pe care le văzuse într-o carte cu poze. La bază aveau
nişte proeminenţe făcute să se potrivească perfect în orificiile în
care erau aşezate. Lăsând carcasa deoparte şi butonul în poziţie de
funcţionare, fetiţa cuplă aparatul la o priză din peretele cel mai
apropiat. Ar putea s-o rănească şi dacă nu-l atingea? Dacă nu se
apropia deloc de aparat?
După câteva secunde tuburile începură să lumineze cald, dar
nu se auzi niciun sunet. Radioul era „defect” şi se renunţase la el
acum câţiva ani, când fusese înlocuit cu unul mult mai modern.
Dar unul dintre tuburi nu lumina. Ellie scoase aparatul din priză
şi desprinse tubul îndărătnic din orificiul lui. Înăuntru mai era un
pătrat metalic legat prin nişte sârmuliţe. „Electricitatea trece prin
fire”, gândi ea nedefinit. Dar mai întâi trebuia să ajungă în tub.
Una dintre acele proeminenţe părea îndoită, şi fetiţa se munci
puţin până să reuşească s-o îndrepte. După ce potrivi tubul la
locul lui şi cuplă aparatul din nou, fu încântată să vadă lampa
respectivă lucind, în timp ce electricitatea statică o învălui,
înălţându-se în jurul fetei. Aruncând o privire rapidă spre uşa
închisă, tresări şi reduse volumul. Apoi deplasă scala de frecvenţă
şi nimeri peste o voce agitată care vorbea – din câte putea înţelege
fetiţa – despre o maşinărie de-ale ruşilor care se afla pe cer şi se
învârtea la nesfârşit în jurul Pământului. „La nesfârşit”, se gândi
ea. Deplasă scala, căutând alte posturi. După o vreme, când o
cuprinse teama că ar putea fi găsită acolo, scoase radioul din
priză, înşurubă în pripă carcasa şi – lucrul cel mai greu dintre
toate – ridică aparatul şi-l aşeză înapoi pe raft.
Chiar când ieşi din camera liberă, respirând puţin mai greu,
tresări încă o dată văzând-o pe mama sa apărându-i în drum.
– Ellie, s-a întâmplat ceva?
– Nu, mami.
Îşi luase un ton degajat, dar inima îi zvâcnea greu, iar palmele
îi erau ude de sudoare. Se duse în micuţa curte din spate, se aşeză
în locul ei favorit şi, ghemuindu-se cu genunchii la bărbie, medită
la interiorul acelui radio. Oare chiar erau necesare toate tuburile
alea? Ce s-ar întâmpla dacă le-ai scoate unul câte unul? Tatăl ei le
numise odată tuburi electronice cu vid. Ce se întâmpla în
interiorul unui tub electronic? Chiar nu aveau niciun strop de aer
în interior? Cum se făcea că muzica orchestrelor şi vocile
crainicilor ajungeau în aparatul de radio? Ei spuneau de obicei
10