Cîine vagabond PDF
Preview Cîine vagabond
PPEETTRREE BBEELLLLUU CCÂÂIINNEE VVAAGGAABBOONNDD RROOMMAANN EDITURA SIMROM & EUROPARTNER – 1993 – Motto: Voi care cunoaşteţi viaţa, sub oarecare formă – Voi, Frunze veştede, purtate de restrişte prin noroi, Voi care-aţi umblat pe uliţi, fără haine, fără pâine, Şi v-aţi dus prin ploi şi sloată cum se duce câte-un câine, Ridicând în lupta vieţii frunţi semeţe de eroi, Voi, nesiguri nici de astăzi şi nesiguri nici de mâine, Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit… V-a fost frig şi v-a fost foame, însă nu v-aţi umilit. Al. Macedonski (Noaptea de Ianuarie) PARTEA I-A ANUL 1900 Capitolul I Când am terminat şcoala primară, tata s-a îmbătat de bucurie: trei zile n-a mai ieşit din cârciumă. Era tocmai pe vremea secerişului, anul fusese rodnic şi grâul ieşise bun. Tata, din două pogoane ale lui şi din cele trei luate cu chirie de la boier, strânsese ceva bani ca să-şi mai cumpere un pogon. Visul lui era să aibă cinci pogoane de pământ, din care câte două să dea zestre fetelor când se vor mărita, iar unul să-l păstreze pentru mine, ca să-l am de cheag la însurătoare. Pe urmă să trăiască liniştit cu «baba» pe lângă copii. Socoteala era bine chibzuită pentru un gospodar ca el. Eram fiu de ţăran şi mă chinuiam ca să învăţ carte. Părinţii mei fiind săraci nu mi-au dat niciun ajutor. Încă din clasele primare eram nevoit să învăţ pe cărţile colegilor mei; eu nu aveam nici cu ce să-mi cumpăr cerneala necesară. Învăţătura a constituit pentru mine ultima expresie a suferinţei. În timpul vacanţelor, când toţi copiii se bucurau de libertate, eu trebuia să iau drumul câmpului ca să ajut tatei la muncă, să car saci gu grâu la spinare, să prăşesc, să ar sau să semăn, după anotimpul în care se afla vacanţa mea. Tata se bucura când mă vedea crescând din an în an tot mai înalt, tot mai voinic, fiindcă se gândea că o să mă poată însura la optsprezece ani. Dorinţa lui era să iau o fată cu cinci pogoane de pământ, zestre. Pentru că el o dusese prost numai cu două pogoane. Nu putea suferi şcoala, nu putea înţelege de ce mă duceam eu să învăţ carte. La dracul cu ea! Altfel eu aş fi fost toată ziua în jurul casei, la treabă. Nici pe învăţător nu-l putea suferi, dacă n-ar fi fost şi preotul satului, îl bătea de mult. N-a scos niciodată un ban ca să-mi dea pentru cărţi. Biata mama se ducea pe ascuns la cârciumarul care avea şi librărie şi, în schimbul unei găini sau unor ouă îmi lua cărţi sau caiete. De câte ori o prindea tata, o snopea în bătăi. Pe urmă se îmbăta şi venea la şcoală, urlând: «Dacă vă trebuie copii la şcoală, cumpăraţi-le cărţi!… N-o să-mi vând eu boii de la plug, acum!»… Lăsam capul pe bancă şi plângeam. Părintele-învăţător, uneori mă încuraja, alteori, scârbit, îmi spunea să nu mai vin la şcoală. A doua zi şedeam chircit pe treptele scării de la intrare şi eram mulţumit să aud, prin crăpătura uşii, vocea profesorului care ţinea lecţiile. La un sfârşit de an, părintele văzând că sunt silitor, s-a hotărât să-mi cumpere el cărţile de aci înainte. Aşa a mai amuţit puţin gura tatei. Atunci a văzut şi el că nu era chip să mă rupă de la şcoală. Dar se răzbuna acasă, aruncând cu reteveiul de câte ori mă vedea citind seara şi încă nu mă dusesem cu caii la apă. «Cădelniţa şi parastasu!...,» strigă el, «Doar n-am să te fac popă!»… Capitolul II Într-o zi, după ce terminasem ultimul an, apăru pe poartă părintele Ştefan, învăţătorul. Eram pe prispa casei şi când l-am văzut, m-am sculat în picioare. — E acasă tată-tu, Apostole? mă întrebă el. — Da, mănâncă. Până să mai aibă timp să spună ceva, apăru şi tata, ştergându-se cu dosul palmelor la gură. — Sărut-mâna, părinte! — Bună ziua, neică Ioniţă Varnava. — Adu, mă, pentru părintele un scaun. Aşezat la umbra nucului din faţa casei, părintele făcu o mică pauză până să înceapă vorba. Scoase tabachera şi răsuci o ţigară. Dădu şi tatei să facă şi el una. După ce trase vreo două fumuri, preotul începu: — Să nu fii supărat pe mine că te sculai de la masă… — Nu părinte, păcatele mele da’ de unde!… — Venii pentru băiatul ăsta al dumitale. E silitor bată-l nevoia, mi-e drag de el… de!… anul ăsta aţi ieşit bine cu pământul, rodul a fost bun… — Mulţumesc lui Dumnezeu, părinte! Mai putem face şi noi ceva, când dăm peste un an ca ăsta… — Ce-ar fi dacă am da pe Apostol mai departe la învăţătură, neică Ioniţă?… Atât i-a trebuit tatei, ca să sară ca fript, fără să-i fie ruşine de părinte. — Să mă ferească Dumnezeu, părinte!… Nici nu mă gândesc. Dacă am pus şi eu mâna acum pe un ban, să-l dau pe ce apă nu curge?… — Dar nu-l dai de pomană, creştine!… Învaţă copilul carte, e băiat silitor!… — Lasă-l în plata Domnului! O fi el silitor, dar mie cine îmi ajută la munca câmpului! Abia am aşteptat să-l văd mai mărişor. Părintele Ştefan s-a sculat nemulţumit şi a pornit spre poartă. — Bine, neică loniţă!… Am crezut că vrei. Cine ştie cât n-avea să te coste!... La urma toată, mai puneam şi noi ceva, că de! ar fi fost o cinste pentru satul ăsta, băiatul dumitale. — Lasă… nu moare el fără carte, cum n-am murit nici eu. Părintele a plecat trist; după plecarea lui, tata mi-a tras o bătaie zdravănă, dar mie nu mi-au ieşit din cap vorbele preotului. Iar în sat s-a dus vestea că pe băiatul lui Ioniţă Varnava îl trimite preotul la oraş, ca să înveţe. La oraş!… Habar n-aveam cum se înfăţişa oraşul. Auzisem câte ceva despre el, dar nu îmi venea să cred că există în realitate. Doar în marginea satului era o tablă mare cu inscripţia: «Drum spre Bucureşti». De atunci am rămas numai cu gândul la el. Umblam prin sat copleşit de acest gând. Până atunci oamenii mă priveau ca pe orice copil, nu mă prea luau în seamă. Dar de când avusese loc vizita preotului la noi, toţi sătenii mă căutau cu privirea, toţi simţeau nevoia să-mi pună o întrebare şi fiecare judeca pe tata cum îl tăia capul. Singur părintele Ştefan ridica din umeri când mă întâlnea, zicându-mi: «Ce să fac, măi Apostole?! »… Simţeam bunătatea părintelui, mă pătrundea până în adâncul sufletului, iar când ridica din umeri neputincios, mă învioram, mă mândream că am reuşit să atrag asupră- mi bunăvoinţa celui mai important om din satul meu. Acest om era convins de meritele mele! Aceasta constituia ceva sfânt pentru mine! În fiecare duminică eram la biserică şi atunci părintele mă chema în altar, ca să-i ţin cartea, când citea, ori să-i duc căldăruşa cu apă sfinţită. Mai târziu devenii un
The list of books you might like
