Ben Carson – Maini inzestrate

192 Pages·2003·0.66 MB·Romanian

Dr.BEN CARSON & CECIL MURPHEY
Mâini înzestrate
Tehnoredactare: George Toncu
Corectura: Lavinia Goran
Coperta: Dragoº Drumaº
© 2003, Editura „Viaþã ºi Sãnãtate”, Bucureºti
www.viatasisanatate.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale
Mâini înzestrate / Ben Carson & Cecil Murphey
– Bucureºti, 2003
ISBN – 973-9484-92-1
Dedic aceast„ carte
mamei mele,
SSSSSooooonnnnniiiiiaaaaa CCCCCaaaaarrrrrsssssooooonnnnn,
care ∫i-a sacrificat via˛a
pentru ca eu ∫i fratele meu
s„ avem o ∫ans„ de reu∫it„.

Cuprins
Introducere .............................................................................. 7
Capitolul 1 – „Cu bine, tãticule!” ........................................... 9
Capitolul 2 – O povarã grea.................................................. 15
Capitolul 3 – La opt ani......................................................... 20
Capitolul 4 – O razã de speranþã........................................... 27
Capitolul 5 – Un hobby ciudat ............................................. 39
Capitolul 6 – O fire îndãrãtnicã ............................................ 47
Capitolul 7 – Mama nu cedeazã ........................................... 53
Capitolul 8 – Când e vorba sã-þi alegi un colegiu................ 58
Capitolul 9 – Regulile se schimbã ........................................ 65
Capitolul 10 – Un pas important............................................. 74
Capitolul 11 – Al doilea pas.................................................... 86
Capitolul 12 – În largul meu................................................... 96
Capitolul 13 – Un an deosebit .............................................. 107
Capitolul 14 – Maranda......................................................... 117
Capitolul 15 – Agonie ºi extaz.............................................. 125
Capitolul 16 – Micuþa Beth................................................... 136
Capitolul 17 – Trei copii deosebiþi........................................ 144
6 Mâini înzestrate
Capitolul 18 – Minunea......................................................... 151
Capitolul 19 – Separarea gemenilor ..................................... 164
Capitolul 20 – Continuarea poveºtii..................................... 174
Capitolul 21 – În viaþa de familie ......................................... 180
Capitolul 22 – THINK BIG................................................... 185
Introducere
de Candy Carson
– Sânge! Mai aduceþi sânge!
Comanda rupse tãcerea care domnea în sala de operaþie. În
ciuda celor cincizeci de unitãþi de sânge deja administrate, hemoragia
persista.
– Am terminat sângele izogrup, a venit temutul rãspuns.
O tãcere apãsãtoare se aºternu peste salã. Se epuizase ºi ultimul
gram de sânge Rh negativ de grupã AB 4 din rezervele Spitalului
Johns Hopkins. Dacã nu primeau sânge, cei doi gemeni de ºapte
luni nãscuþi cu capetele lipite pierdeau unica lor ºansã de a începe
o viaþã normalã.
Mama gemenilor, Theresa Binder, consultase toate cercurile
medicale, dar nu reuºise sã gãseascã decât o singurã echipã dispusã
sã accepte condiþia operaþiei – aceea de a salva amândoi copiii.
Toþi chirurgii i-au spus cã operaþia nu se putea face decât cu preþul
vieþii unuia dintre cei doi bãieþi. Sã accepte ca unul dintre micuþii
ei sã moarã? Nu, Theresa nici nu voia sã audã! La numai ºapte
luni avea fiecare „personalitatea” lui, deºi capetele le erau lipite –
în timp ce unul se juca, celãlalt mânca sau dormea.
Dupã luni întregi de cãutare, Theresa a aflat de echipa spitalului
Johns Hopkins.
Înþelegând cât de gravã era situaþia, mulþi dintre cei ºaptezeci
de membri ai echipei s-au oferit sã doneze sânge.
Migãloasa operaþie dura deja de ºaptesprezece ore; pânã acum,
totul mersese ca pe roate: anestezia – un procedeu complex, având
în vedere cã vasele de sânge ale celor doi comunicau – se instalase
în numai câteva ore; nici pregãtirea pentru devierea cardiovascularã
8 Mâini înzestrate
nu depãºise limita de timp prevãzutã (se vede cã cele 5 luni de
planificãri ºi „repetiþii generale” îºi meritaserã efortul), ºi nici
secþionarea þesuturilor pânã la locul în care cei doi erau lipiþi nu
produsese mari greutãþi tinerilor (dar încercaþilor) neurochirurgi.
Problema era însã cã, în urma procedurilor de deviere, sângele îºi
pierduse proprietatea de a se coagula ºi, ca urmare, toatã suprafaþa
capetelor sângera din plin.
Din fericire, centrul orãºenesc de colectare a sângelui a livrat
în scurt timp cantitatea de sânge necesarã pentru ca operaþia sã
poatã continua. Recurgând la toate strategiile posibile ºi la toatã
îndemânarea lor, neurochirurgii au reuºit dupã câteva ore sã
opreascã hemoragia. Operaþia îºi reluã cursul. Cei doi gemeni
siamezi, Patrick ºi Benjamin, erau pentru prima oarã în viaþa lor...
liberi!
Medicul primar neurochirurg care a coordonat ºi a conceput
operaþia nu e altul decât puºtiul care altãdatã colinda mahalalele
oraºului Detroit.
C 1
APITOLUL
„Cu bine, tăticule!”
– Tata n-o sã mai stea cu noi.
– De ce? am întrebat din nou printre suspine.
Nu puteam suporta acea hotãrâre din cuvintele mamei.
– Eu îl iubesc pe tati, am adãugat printre hohote de plâns.
– ªi el te iubeºte, Bennie..., dar, vezi tu, trebuie sã plece...
Trebuie sã plece de tot.
– Dar de ce? De ce trebuie? Eu vreau sã stea cu noi.
– Mã tem cã nu prea are de ales.
– Eu sunt de vinã, nu-i aºa? Eu l-am supãrat.
– Nu, Bennie, nu-i asta. Tata te iubeºte.
Am izbucnit în plâns.
– Atunci fã-l sã se întoarcã!
– Nu pot! Nu mai pot face nimic!
Mã strânse la piept cu braþele ei puternice, încercând sã mã
liniºteascã. Suspinele îmi trecurã încet, încet ºi lacrimile mi se
uscarã pe obraji, dar imediat ce-ºi slãbi îmbrãþiºarea, întrebãrile
nãvãlirã mai supãrãtoare ca înainte.
– Tatãl tãu a...
Se opri. Chiar aºa copil cum eram, mi-am dat seama cã îºi cãuta
cuvintele ca sã-mi explice ceva ce eu de fapt nu voiam sã înþeleg.
– Bennie, tatãl tãu a fãcut ceva rãu. Ceva foarte, foarte rãu...
Mi-am ºters ochii cu dosul palmelor.
– Atunci spune-i cã-l ierþi, numai sã nu plece!
– Nu e vorba numai de iertare, Bennie...
– Dar eu vreau sã stea aici cu noi, sã fim toþi împreunã: voi doi,
Curtis ºi cu mine...
10 Mâini înzestrate
Mama încercã încã o datã sã-mi explice de ce trebuia sã plece
tata, dar la opt ani, cât aveam eu pe atunci, explicaþiile ei mã lãsarã
rece. Nici în ziua de azi n-aº putea spune în ce mãsurã am înþeles
ce se petrecea. Cert e cã ºi ceea ce înþelegeam, refuzam sã accept.
Parcã s-a rupt ceva în mine când am auzit-o pe mama spunând cã
tata nu se va mai întoarce niciodatã. Îl iubeam aºa de mult!
Se purta foarte atent cu noi. E drept cã era mai mult plecat, dar
când stãtea acasã mã lua în braþe ºi se juca cu mine cât voiam...
Multã rãbdare trebuie sã fi avut! Cel mai mult îmi plãcea sã mã joc
cu venele de pe dosul palmelor lui mari. Le apãsam ºi aºteptam sã
vãd cum se îngroaºã. „Uite, iar au apãrut!” Râdeam, cãznindu-mã
cu toatã puterea mâinilor mele de copil sã-i þin venele apãsate. El
stãtea liniºtit ºi mã lãsa sã mã joc cât voiam. Nu spunea nimic,
numai câteodatã mã tachina spunându-mi: „Muºchi de broscuþã!”
Apãsam atunci ºi mai înverºunat, dar, nereuºind s-o scot la capãt,
de la o vreme mã plictiseam ºi-mi cãutam altã ocupaþie.
Deºi mama îmi spusese cã ar fi fãcut „ceva rãu”, nu mã puteam
împãca deloc cu ideea cã tata era „rãu”. Se purta întotdeauna frumos
cu mine ºi cu fratele meu, Curtis. Ne fãcea cadouri fãrã vreun
motiv special. Spunea doar: „M-am gândit cã þi-ar face plãcere”,
ºi o licãrire fugarã îi lumina ochii negri.
Seara, când se apropia ora sã vinã de la lucru, nu-i mai dãdeam
pace mamei ºi mã uitam nerãbdãtor la ceas. Alergam afarã ºi
stãteam privind pânã îl vedeam venind pe strãduþã. „Taaatiii!”,
þipam fugindu-i în întâmpinare. Mã lua pe sus pânã în casã.
Când a plecat el, s-a terminat cu toate. Pentru sufletul meu de
copil, viitorul pãrea o întindere fãrã margini ºi fãrã speranþã. Nu
puteam concepe viaþa fãrã tata ºi nu ºtiam, nici eu, nici Curtis,
care avea 10 ani, dacã aveam sã-l mai vedem vreodatã.
* * *
Nu mai þin minte cât am plâns ºi cât am continuat cu întrebãrile
în ziua în care a plecat tata, dar ºtiu cã a fost cea mai tristã zi din