Asia, Australia

56 Pages·1110·1.89 MB·Romanian

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE GEOGRAFIE
DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE REGIONALĂ ȘI MEDIU

GEOGRAFIA CONTINENTELOR EXTRAEUROPENE

ASIA - AUSTRALIA

LECTOR DOCTOR VASILE POPA

2012-2013
ASIA
CARACTERISTICI FIZICO-GEOGRAFICE

Asia este continentul cel mai întins de pe Glob, ocupând 30% din suprafaţa uscatului
terestru, şi cel mai complex din punct de vedere fizico-geografic. Are cea mai mare şi cea mai
mică altitudine (vârful Everest și Marea Moartă), cea mai lungă coastă (62 750 km), cel mai
mare şi cel mai adânc lac (Marea Caspică și lacul Baikal), cele mai extreme condiţii climatice şi
în consecinţă cele mai variate forme de vegetaţie şi faună de pe Terra.
Numele „Asia” este foarte vechi, originea sa fiind variat explicată. Grecii utilizau acest
nume pentru a desemna teritoriul situat la est de „lumea elenă”. Acest toponim a fost folosit
prima dată de către Herodot (44 î.Hr), referindu-se la Asia Minor sau Imperiul Persan, în contrast
cu Grecia şi Egipt. Numele mai poate fi derivat din cuvântul asirian „asu” care înseamnă est.

Poziţia geografică şi limitele

Asia este mai mult un termen geografic decât un continent omogen, în unele situaţii fiind
privită ca un concept cultural decât o entitate fizică. Asta și deoarece nu există o separare fizică
clară între Asia şi Europa, aceasta din urmă fiind considerată ca o extensie peninsulară a Asiei.
Prin convenție, a fost considerată ca limită între Europa și Asia Munţii Ural.
Continentul este mărginit de către Oceanul Arctic, prin mările Kara, Laptev și Siberiei de
Est, în partea nordică, Oceanul Pacific, prin mările Bering, Ohotsk, Chinei de Est și Chinei de
Sud, în est, Oceanul Indian, prin Marea Arabiei și Golful Bengal, în sud, mările interioare ale
Oceanului Atlantic (Mediterana și Marea Neagră) şi Europa în vest. Este separat de America de
Nord prin Strâmtoarea Bering (35 km), iar de Australia prin mările Arafura şi Timor. Canalul
Suez şi Marea Roşie delimitează Asia de Africa, iar îngustele strâmtori Bosfor şi Dardanele
separă Anatolia de Peninsula Balcanică. Limita de uscat dintre Asia şi Europa este convenită de
cei mai mulţi geografi ca o linie care porneşte de la Oceanul Arctic, în lungul pantelor estice ale
Munţilor Ural, continuată cu fluviul Ural, Marea Caspică, Munţii Caucaz până la Marea Neagră.
Suprafaţa totală, excluzând insula Noua Guinee (considerată a nu face parte din Asia, chiar
dacă politic jumătatea vestică a insulei aparţine Indoneziei), este de circa 44 milioane km2. Asia
poate fi divizată în șase macroregiuni, fiecare posedând caracteristici fizice, politice, economice,
sau culturale distincte.
a. Asia de Sud-Vest sau Asia de Vest: Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrain,
Qatar, Kuweit, Yemen, Oman, Liban, Israel, Siria, Iordania, Iran, Irak, Azerbaidjan,
Armenia, Georgia, Cipru și Turcia (cea mai mare parte a Turciei, stric geografic, aparține
Asiei);
b. Asia de Sud : India, Pakistan, Afganistan, Bangladesh, Sri Lanka, Maldive, Nepal și
Buthan;
c. Asia de Sud-Est: Vietnam, Laos, Thailanda, Cambodgia, Myanmar (Birmania),
Malaiezia, Singapore, Indonezia, Filipine, Brunei și Timorul de Est;
d. Asia de Est : China, Japonia, Coreea de Nord şi Sud, Taiwan și Mongolia;
e. Asia Centrală: Uzbekistan, Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan și Kârgâzstan;
f. Asia Nordică : partea asiatică a Rusiei (Siberia);

Caracteristici paleogeografice

Actuala înfăţişare a reliefului, dată de predominanţa lanţurilor munoase şi a podișurilor,
este rezultatul unei îndelungate şi intense activităţi tectonice. Geologic, Asia s-a format în etape
succesive, cele mai vechi mișcări tectonice având loc în precambrian. Un rol deosebit în evoluţia
continentului l-a avut coliziunea plăcilor tectonice, cea mai dramatică dintre acestea fiind cea
dintre placa indiană și cea euroasiatică, de acum circa 50 milioane ani, care a înălţat Himalaya şi
Podișul Tibet.
Asia se suprapune sau se găseşte la contactul mai multor plăci tectonice: euro-asiatică,
indo-australiană, contactul dintre acestea regăsindu-se în zona munţilor Suleiman-Himalaya şi
apoi în lungul unor zone de subducţie din vestul şi sudul Indoneziei, apoi pacifică, filipineză
(aceastea două se subduc sub placa euro-asiatică, formând masive gropi abisale) și arabă
(desprinsă din Africa după formarea riftului Mării Roşii). Contactul dintre aceste plăci, uneori
foarte activ, determină o intensă activitate seismică şi vulcanică (Kamceatka, Kurile, Japonia,
Filipine, Indonezia).
Cele mai vechi şi mai rigide structuri geologice sunt de vârstă precambriană (cratonii
arabic, indian, sinic și siberian), care apar la zi (când sunt cunoscute sub numele de scuturi) sau
sunt scufundate şi acoperite cu depozite sedimentare de grosimi variabile, ce pot atinge circa
7000 m în sinecliza tunguskă, şi sunt formate din roci puternic metamorfozate și intruziuni
granitice.
În timpul cutărilor caledonice, din paleozoicul inferior, se formează regiunea din sud-
vestul şi sudul lacului Baikal (munţii Saian și Tannu Ola), vestul Podişul Kazahstan sau nordul
Munţilor Bârranga şi insulele Severnaia Zemlia. La sfârşitul paleozoicului, în carbonifer-
permian, în urma orogenezei hercinice se clădește o parte însemnată a continentului asiatic, cu
precădere zona centrală: munţii Altai, Tian Shan, Kunlun, Hangai sau Hinggan (Mare și Mic) și
estul Podişului Kazahstan. Mari regiuni formate în paleozoicul superior au suferit mişcări de
scufundate şi au fost transformate în bazine de sedimentare, ce cuprind depozite groase
mezozoice şi terţiare, precum câmpiile Siberiei de Vest și Turanului. Înălţimile foarte mari, de
peste 5000 m, pe care le au astăzi unele unităţi muntoase (Altai, Tian Shan, Kunlun) sunt
datorate înălţărilor din timpul mişcărilor tectonice ulterioare, în special cele terţiare.
În mezozoic au loc evenimente tectonice care se finalizează cu formarea unor regiuni din
nord-estul siberian (munţii Verhoiansk, Cherski sau Kolâma), cursul inferior al Amurului
(Sihote-Alin) sau sud-estul Asiei (mare parte din Indochina şi Borneo). În cuprinsul acestora au
fost prinse şi antrenate masive vechi, cristaline, precum Kolâma și Khorat.
În era neozoică, de acum circa 66 milioane ani, Asia şi-a realizat, în linii mari, actuala
înfăţişare. În pliocen are loc o intensificare a mişcărilor verticale, inclusiv înălţarea regiunilor
muntoase vechi și formarea de munţi bloc, dar şi intense erupţii vulcanice. Cel mai important
eveniment tectonic a fost coliziunea Eurasiei cu India, acum circa 50 mil. ani, care a determinat
puternice cutări, fracturări şi înălţări. India încă se deplasează spre nord cu 6 cm/an menţinând
altitudinile ridicate din Himalaya şi Tibet. Efectul convergenţei s-a extins până la nord de Baikal,
multe unităţi fiind întinerite, iar la sud s-a creat marele bazin Indo-Gangetic.
Cutările alpine prezintă în Asia două aliniamente, unul pe direcţie vest-est şi altul pe
direcţie nord-sud (cutările pacifice). Aliniamentul vest-est, mult mai importat, porneşte din
Turcia (munţii Pontici şi Taurus) se continuă cu munţii Caucaz, Zagros, Elburs, Kopet-Dag,
Pamir, Hindu Kush, Suleiman, Karakorum, Himalaya, Arakan, Barisan (din insula Sumatra) şi se
termină în Noua Guinee. Al doilea aliniament, cel pacific, începe cu Munţii Koriaci, de la nord
de peninsula Kamceatka, insula Sahalin, Japonia, Taiwan, până la sud de Filipine, unde se
întâlneşte cu celălalt aliniament. Comparativ cu sistemul alpino-himalayan, cel pacific are un
pronunţat caracter insular şi o tectonică activă, cu vulcanism și seismicitate.
Răcirea puternică a climei în cuaternar a dus la instalarea gheţarilor de calotă şi montani pe
mari întinderi din suprafaţa continentului: Siberia (mare calotă glaciară ce ocupa jumătatea
nordică a Câmpiei Siberiei de Vest şi nordul Podişului Central Siberian), Tibet (calotă de gheaţă
ce se întindea şi în regiunile muntoase înconjurătoare: Himalaya, Karakorum, Pamir, Hindu
Kush, Tian Shan, Kunlun), apoi Altai, Hingganul Mare, Sihote Alin, Caucaz, Verhoiansk,
Cherski, Kolâma, Saian, Stanovoi. În Holocen, după topirea celei mai mari părţi a gheţarilor şi
creşterea nivelului Oceanului Planetar, se definitivează configuraţia ţărmurilor și se formează
arhipelagurile din estul şi sud-estul Asiei.
Relieful

Relieful este determinat de structura geologică şi climă (prin sistemul de modelare) şi
impune, prin altitudine şi orientare, diferenţieri majore în peisajul geografic. Extremele
altitudinale ale Asiei, şi ale Terrei în acelaşi timp, sunt muntele Everest (8848 m) respectiv
Marea Moartă (- 420 m). În acelaşi timp, cea mai adâncă depresiune continentală este lacul
Baikal, la 1165 m sub nivelul mării.
Asia este continentul în care se regăsesc toate formele de relief, însă caracteristica
principală este dată de predominarea munţilor şi platourilor, care constituie circa 75% din
suprafaţă. Aproximativ 2/3 din uscat se află la peste 500 m altitudine, iar aproximativ 1/5 (20%)
la peste 3000 m altitudine (Caucaz, Pamir, Altai, Himalaya, Karakorum, Tian Shan, Kunlun). În
acest continent se întâlnesc numeroase unităţi muntoase, diferite prin vechime, altitudine,
orientare sau caracteristici ale peisajului.
În privinţa structurii geologice şi genezei, munţii pot aparține platformelor stabile, ca munţi
de tip bloc, sau zonelor de orogen. Primii se găsesc pe marginile platformelor vechi şi, în
general, sunt caracterizaţi prin culmi denudate, versanţi faliaţi şi abrupţi şi au altitudini care rar
depășesc 2000 m. În această categori intră munții: Gaţii de Vest şi Est, Satpura, Hejaz-Asir-
Yemen, Liban sau Antiliban. Munţii de cutare sunt mult mai înalţi, mai răspândiți şi au o
structură litologică mai complexă. În această categorie includem munţii: Himalaya, Karakorum,
Hindukush, Caucaz, Pamir, Taurus, Pontici, Zagros, Altai, Tian Shan, Verhoiansk sau Cherski.
În cadrul sistemului montan asiatic se impun două noduri orografice majore: Pamirul, în
partea centrală a continentului, din care se desprind lanţuri montane în aproape toate direcţiile
(spre sud-vest Munţii Hindukush şi mai departe munţii Suleiman și Kirthar, spre sud-est munții
Karakorum și Himalaya, spre est munţii Kunlun și Qinling, iar spre nord Tien Shan) și Podişul
Armeniei, din care pornesc munţii Pontici şi Taurus spre vest, Caucazul spre nord, Zagros-
Makran şi Alborz spre sud-est.
Podişurile pot avea mari dimensiuni, precum podișurile Central Siberian, Tibet și Deccan,
altitudini ridicate (Tibet, peste 4000 m), structuri geologice variate (podișurile Central Siberian,
Arabiei sau Deccan sunt pe structuri precambriene, în timp ce podişurile Iran, Tibet sau
Anatoliei sunt în regiunea cutărilor alpine), cu tipuri de relief variat: glaciar în Tibet, deşertic în
platourile Peninsulei Arabe, vulcanic în Deccan, carstic în Yunnan sau pe loess în Podişul de
Loess al Chinei.
Câmpiile, în majoritate aluvionare, sunt joase, cu suprafeţe relativ plate şi văi largi. Unele
sunt foarte întinse, precum câmpiile Siberiei de Vest, Turanului, Chinei de Nord, Mesopotamiei
sau Indo-Gangetică, şi se constituie în mari regiuni agricole şi de concentrare umană. Condiţiile
climatice, fertilitatea solurilor sau gradul de umanizate au impus o mare varietate a peisajelor
geografice în cadrul câmpiilor: peisaje de tundră (Câmpia Siberiei de Nord sau nordul Câmpiei
Siberiei de Vest), peisaje deşertice în Câmpia Turanului, peisaje tropicale în câmpiile Indochinei
sau Coromandel dar şi peisaje intens umanizate în câmpiile Îndo-Gangetică, Chinei de Nord,
Manciuriei sau câmpiile arhipelagului japonez.
Relieful Asiei se mai caracterizează şi prin prezenţa a numeroase depresiuni, unele foarte
extinse, precum Tarim, Djungaria, Sâchuan (toate trei în China) și Sistan (Afganistan). Sunt şi
depresiuni foarte joase, cum este Turpan, situată la -154 m, cu peisaje deşertice (Tarim, Qaidam,
Jazmurian/Iran) sau intens umanizate (Sâchuan, Fergana/Asia Centrală).

Tipuri de relief. Relieful deşertic se caracterizează prin mari contraste între regiunile înalte,
cu pante accentuate mari, unde diferenţierile petrografice şi structurale sunt bine evidenţiate şi
cele joase, unde câmpiile de eroziune alternează cu cele acumulative. Deşerturile majore ale
Asiei sunt: Gobi (China/Mongolia), Taklamakan (nord-vestul Chinei), Karakum, Kâzâlkum (în
Asia Centrală), Rub-al-Khali, Nefud (în Peninsula Arabă), Thar (India/Pakistan), Kevir, Lut (în
Iran) sau Registan (Afganistan).
Cele mai importante arii carstice apar acolo unde stratele groase de calcar sunt asociate cu
precipitaţiile bogate. Aceste condiţii apar în Asia de Est și Sud-Est, unde formele carstice
impresionante apar în sudul Chinei (Podişul Yunnan-Guizhou), nord-estul Vietnamului (Golful
Ha Long), Thailanda (provinciile Surat Thani, Phang Nga, Krabi şi Trang) sau Malaiezia (Parcul
Naţional Gunung Mulu din Sarawak).
Relieful vulcanic este bine reprezentat în partea estică şi sud-estică a continentului, care se
încadrează „Cercului de Foc al Pacificului”. Arii vulcanice majore, cu numeroşi vulcani activi,
sunt: Indonezia (Semeru, Merapi), Filipine (Pinatubo), Japonia (Fuji San), peninsula Kamceatka
sau insulele Kurile. Relief vulcanic vechi, sub forma trappelor bazaltice, este prezent în Podişul
Deccan, Podișul Central Siberian (Masivul Putorana) sau vestul Peninsulei Arabe.
Relieful glaciar acoperă o întinsă suprafaţă în cadrul continentului, fiind reprezentat atât
relieful glaciar de acumulare (Asia de Nord, ocoperită în cuaternar de o mare calotă glaciară, sau
morenele din lungul văilor montane) dar şi cel de eroziune. Cele mai însemnate regiuni cu relief
glaciar sunt: munţii Himalaya, Karakorum, Hindukush, Pamir, Tian Shan, Kunlun, Altai, Caucaz
sau Podişul Tibet, unde sunt prezenți și numeroși ghețari.
Ţărmurile Asiei, rezultat al interacţiunii factorilor endogeni şi exogeni, sunt foarte crestate,
cu numreoase capuri, insule (Borneo/Kalimantan, Sumatra, Honshu, Sulawesi, Java, Luzon,
Mindanao, Sri Lanka, Sahalin), peninsule (Arabă, Indiană, Indochineză, Kamceatka, Malacca,
Coreea), estuare (vărsarea fluviilor Enisei, Obi sau Hatanga), delte (Gange-Brahmaputra, cea mai
maredin lume, cu circa 100 mii km2, Mekong, Lena, Indus), mangrove (în lungul Golfului
Bengal, unde se află regiunea Sundarbans - cea mai extinsă arie cu mangrove din lume, apoi în
lungul coastelor Indochinei sau Indoneziei), recifi de corali (la Marea Roşie, Golful Persic,
Golful Oman, în Maldive și în lungul coastelor Indoneziei și Filipine) etc.

Clima

Asia are o climă determinată de o serie de factori, precum: marea întinderea în latitudine
(de la sud de Ecuator până dincolo de Cercul Polar de Nord, ceea ce impune o zonalitate
latitudinală a climei), dimensiunea continentului (face ca spre regiunile centrale gradul de
continentalism să crească), relieful (prin altitudine şi orientare impune o etajare altitudinală a
climei şi joacă rol de barieră climatică - Himalaya, Caucaz, Gații de Vest, Alborz), distribuţia
presiunii atmosferice (determină circulaţia atmosferei - musonii, vânturile de vest, vânturile
polare) sau curenţii oceanici (Kuro Shiwo, Oya Shiwo, care influenţează clima zonelor de coastă
traversate).
Asia este traversat de trei linii matematice importante: ecuatorul, care străbate Indonezia
(insulele Sumatera, Borneo, Sulawesi sau Maluku, Tropicul Racului, care taie Peninsula Arabă,
India, nordul Peninsulei Indochina, sudul Chinei și insula Taiwan, și Cercul Polar de Nord, care
traverseavă Siberia. În timpul iernii, răcirea puternică a climei din partea central-nordică a Asiei,
duce la formarea anticiclonului siberian (mongolo-siberian), dinspre care aerul rece şi uscat se
îndreaptă spre sudul şi estul continentului (musonul de iarnă). În timpul verii, în schimb,
continentul se încălzeşte puternic şi dă naştere unei arii de minimă presiune care absoarbe masele
de aer umed şi cald din sudul şi estul Asiei (musonul de vară).
Temperatura medie a lunii ianuarie variază între -300C în mare parte din Siberia (între -70
şi -500C în regiunea Verhoiansk-Oimiakon, pol al frigului pe Terra) şi 270C în Indonezia.
Distribuţia izotermei de 00C a lunii ianuarie arată faptul că pe 2/3 din continent temperaturile
medii sunt negative: Siberia, Asia Centrală, vestul şi nordul Chinei, nordul și centrul Japoniei. Pe
de altă parte, media termică în luna iulie variază de la 350C în sud-vest (Peninsula Arabă), unde
temperaturile depăşesc frecvent 450C, la mai puţin de 100C în nordul Siberiei.
Aproximativ 40% din suprafața continentului, adică Peninsula Arabă, Asia Centrală, Iran,
Afganistan, mare parte din Pakistan, vestul Indiei, vestul și nordul Chinei, sudul Mongoliei,
nordul Siberiei, primește mai puţin de 250 mm precipitaţii anual, iar circa 30% (Coasta Malabar,
nord-estul Indiei, Indochina, Indonezia, Filipine, Japonia, sudul Chinei) primeşte precipitaţii mai
mari de 1000 mm/an, unele locuri chiar mai mari de 3000 mm. Cea mai ploioasă regiune a Asiei,
și a lumii în același timp, este nord-estul Indiei, aria Cherrapunji – Mawsynram, unde cad în jur
de 12000 mm/an (polul ploii pe Glob).
Datorită marii deschideri spre nord (lipsei unor bariere muntoase pe direcție vest-est), mare
parte din nordul Asiei este expus influenţelor climatice arctice, ceeea ce duce la ierni lungi şi
aspre, veri blânde şi puţine precipitaţii. O parte semnificativă din Asia de Sud-Vest (Peninsula
Arabă, Podişul Iranian, Câmpia Mesopotamiei) are o climă tropical-aridă, iar fâşie relativ îngustă
din lungul ţărmului Turciei şi Levantului (Siria, Liban, Israel) prezintă o climă mediteraneană, cu
ierni blânde şi umede şi veri calde şi uscate. Asia Centrală, nord-vetul și nord Chinei sau sudul
Mongoliei prezintă un climat temperat continental cu ierni aspre şi vieri fierbinţi şi foarte puţine
precipitaţii, specific fiind aici mediul deşertic şi semideşertic.
În nord-estul Chinei, Peninsula Coreea, mare parte din Japonia, regiunea Amurului din
Extremul Orient Rus clima este temperată cu influențe oceanice. India, Bangladesh, Sri Lanka,
Nepal, Indochina, sudul și centrul Chinei, Japonia, Coreea, Indonezia sau Filipine prezintă o
climă marcată de circulaţia musonică, în care sezonul umed, care corespunde în bună parte verii
boreale, alternează cu o perioadă uscată (iarna).

Hidrografia

Asia, prin marea varietate climatică şi morfologică, prezintă o reţea hidrografică
neuniformă, cu regiuni bogate în ape (Siberia, Asia de Sud, Sud-Est şi Est) şi regiuni aproape
lipsite de ape (Asia Centrală şi de Sud-Vest). În acest ultim caz, deşerturile Asiei Centrale,
vestului Chinei, Peninsulei Arabe și Podişului Iran, se impune caracterul areic (lipsit de scurgere)
şi endoreic (cu scurgere spre bazine interioare: bazinele Tarim, Sistan sau Aral.
În cadrul acestui continent se găsesc unele dintre cele mai lungi râuri ale lumii. Spre
Oceanul Arctic se varsă o serie de fluvii mari - Obi, Enisei, Lena, Kolâma, care își au izvoarele
în regiunea muntoasă din sudul Siberiei (Altai, Saian, regiunea lacului Baikal), traversează
podişurile şi câmpiile siberiene şi se termină prin estuare (Obi, Enisei) sau delte (Lena, Kolâma).
Acestea au un regim pluvio-nival şi glaciar, un regim de scurgere cu ape mari în anotimpul cald
(dat de topirea zăpezilor şi gheţurilor), îngheţ în timpul iernii şi inundaţii datorate dezgheţurilor
mai timpurii din cursul superior.
Cele mai importante fluvii care se scurg spre Oceanul Pacific sunt: Amur, Huang He,
Chang Jiang Chang Jiang (Yangtze, cel mai lung râu al Asiei, de 6300 km, şi al treilea din lume),
Song Hong (Fluviul Roșu, din nordul Vietnamului), Mekong și Chao Praya (Thailanda), care
prezintă caracteristici diferite impuse de regiunile pe care le străbat. Fluviile Amur şi Huang He
străbat regiuni cu o climă rece, cu temperaturi negative iarna, care dau fenomene de îngheţ şi
debite mai mari vara. Huang He se remarcă prin debitul mare de aluviuni, ce provin din Podişul
de Loess, care au înălţat continuu patul albiei şi au produs numeroase inundaţii. Chang Jiang şi
Mekong au izvoare în Tibet şi străbat regiuni cu o climă musonică, cu creşteri semnificative de
debit în timpul verii.
Spre Oceanul Indian se îndreaptă: Gange, Brahmaputra, Indus, Irrawaddy (Myanmar),
Salween, Tigru și Eufrat. Tigrul, Eufratul, ambele cu izvoare în Podişul Armeniei (Turcia) şi
Indusul, ce izvorăște din Tibet, deşi străbat regiuni uscate, au apă multă datorită alimentării din
zăpezi şi gheţari. Celelalte fluvii, la care se pot adăuga Godavari, Mahanadi sau Krishna, care
străbat Podişul Deccan, au un debit bogat vara, datorită ploilor musonice, şi mai redus iarna. Nu
trebuie neglijat nici aportul din topirea zăpezilor şi gheţarilor, pentru cele cu izvoare în Tibet şi
Himalaya.
Marea Mediterană şi Marea Neagră primesc o serie de râuri care, deşi nu foarte mari, au o
mare importanţă pentru regiunile pe care le străbat: Orontes, Litani (Siria, Liban), Ceyhan,
Sakarya, Kizik Irmak (Turcia), Rioni (Georgia). Amudarya şi Syrdarya, cele mai cunoscute râuri
ale Asiei Centrale, au izvoarele în Pamir şi Tian Shan, străbat regiuni deşertice (Karakum și
Kâzâlkum) şi se varsă în Aral. Amenajările din lungul acestor râuri, în special pentru irigaţii, au
influenţat negativ lacul Aral, care şi-a redus foarte mult suprafaţa și s-a fragmenat. Se mai poate
aminti râul Iordan, care izvorăşte din Munţii Antiliban, străbate grabenul El Ghor şi se varsă în
Marea Moartă.
Lacurile sunt numeroase, inegal distribuite în teritoriu şi cu origini diferite. Printre cele mai
însemnate se numără: Marea Caspică (cel mai întins lac din lume, cu o suprafață de 386 400 km2
împreună cu Kara Bogaz), Marea Moartă, Aral, Balhaș (în Kazakstan), Baikal (1620 m, cel mai
adânc), Tuz, Van (ambele în Turcia), Sevan (Armenia), Urmia (Iran) sau Hanka (la graniţa dintre
Rusia şi China).
Lacurile situate în regiunile aride şi semiaride din partea centrală şi de sud-vest al Asiei
sunt, în cea mai mare parte, sărate (ex. Marea Moartă, cu o concentrație în săruri de 322 g/l, Tuz,
Urmia). Alături de lacuri tectonice (Baikal, Aral, Balhaș, Issyk-Kul, Marea Moartă, Biwa-
Japonia), mai întâlnim şi lacuri vulcanice (Toba, din insula Sumatra, Tazawa, Mashu, Toya,
Akan, toate din Japonia, Lanao, din insula Mindanao), de baraj natural (Sarez, pe râul Murgab, în
Munţii Pamir), carstice (unele lacuri din Podişul Anatoliei), termo-carstice (în Podișul Central
Siberian), lagune (Kara Bogaz), de baraj antropic (Bratsk pe Angara, Krasnoiarsk pe Enisei). În
Siberia de Vest, delta Gange-Brahmaputra şi cursul inferior al râului Mekong se întâlnesc
numeroase mlaştini.
În Asia se păstrează, la altitudini care cresc spre sud, o serie de ghețari, printre cele mai
importante regiuni glaciare fiind: Pamirul (Tadjikistan), unde se ală gheţarul Fedchenko (cel mai
lung gheţar din lume, excepţie regiunile polare, având o lungime de 70 km), Karakorum (ghețarii
Siachen, Biafo, Baltoro sau Batura, cu lungimi de peste 60 km), Himalaya (Rongbuk, Khumbu,
Gangotri), Tibet, Altai, Tian Shan, Caucaz, Kamceatka, Verkhoiansk sau Cerski.

Vegetaţia

Vegetaţia Asiei este influenţată, în special, de climă şi relief şi se caracterizează prin
zonalitate şi etajare. Variază de la pajiştile de tundră, din lungul coastei nordice, la pădurile
tropical-umede din sud-est. Între aceste două extreme se extind: pădurile de conifere (taigaua
siberiană), pădurile de foioase cu frunze căzătoare și mixte (mai ales în estul continentului –
Japonia, Coreea, regiunea Amurului, Nord-estul Chinei), stepa cu graminee (Stipa lessingiana)
în Kazahstan, sudul Câmpiei Siberiei de Vest, nordul Chinei, Mongolia, Anatolia Centrală,
vegetaţia deșertică, cu caracter xerofitic (Haloxylon, Tamarix) și cea mediteraneană (cu tufișuri
și păduri de cedru, pin și stejar). În regiunile intens sau timpuriu umanizate (câmpiile Chinei de
Nord, Indo-Gangetică, Mesopotamiei, Manciuriei sau cele din Japonia și Indochina) vegetaţia
naturală a fost puternic influenţată, fiind înlocuită, în special, de terenuri agricole şi aşezări.
Zona tundrei, cu mușchi, licheni și arbuști pitici, neregulată datorită topografiei, ocupă
câmpiile joase din nordul Siberiei și are o lățime de circa 400-800 km, între peninsulele Iamal şi
Ciukotsk. Cea mai extinsă pădure neîntreruptă din lume este taigaua siberiană, care se întinde pe
circa 6400 km lungime, de la Ural până la Marea Ohotsk, şi 1600 km lăţime şi este formată
predominant din specii de conifere (Picea obovata/molidul siberian, Abies sibirica/bradul
siberian, Pinus sibirica/pinul siberian, Larix sibirica/laricele siberian). În sudul Câmpia Siberiei
de Vest există o îngustă fâșie de pădure de amestec, cu plopi, mesteceni și pini. Păduri de
amestec, cu o diversitate biologică mult mai mare, se mai întâlnesc în munții Caucaz și Pontici,
Peninsula Coreea, Japonia, nordul Chinei (Munţii Qinling).
Pădurile tropical-musonice, fără frunze în perioada uscată a anului, apar în sudul şi sud-
estul Asiei (India centrală și de sud, partea centrală a Indochinei), acolo unde sezonul uscat este
prelung, iar pădurile tropicale umede, cele mai abundente în specii, în Indonezia, Filipine,
Peninsula Malacca, unele părţi Indochina, Coasta Malabar şi nord-estul Indiei. În lungul
coasteleor joase şi umede din sudul şi sud-estul Asiei, în special în ariile deltaice precum
regiunea Sundarbans, bine dezvoltate sunt mangrovele.

Fauna

Fauna depinde foarte mult de climă şi vegetaţie, variind latitudinal şi altitudinal. În zona
rece (arctică) se întâlnesc: reni (Rangifer tarandus), urşi polari (Ursus maritimus), vulpi arctice
(Vulpes lagopus), iepuri polari (Lepus timidus), lemingi (Lemmus obensis). Taigaua siberiană
este populată cu elani (Alces alces), urşi bruni (Ursus arctos), vulpi roșii (Vulpes vulpes), râşi
(Lynx lynx), samuri (Martes zibellina), lupi cenuşii (Canis lupus), iar în zona Amurului tigri
siberieni (Pantera tigris altaica), specie amenințată cu dispariția.
În regiunile uscate central-asiatice se pot întâlni: gazele mongole (Procapra gutturosa),
asini sălbatici (Equus hemionus), gazele tibetane (Procapra picticaudata), cămile bactriene
(Camelus bactrianus ferus), oi şi capre sălbatice (argalul – Ovis ammon), ce sunt caracteristice
stepelor şi deşerturilor, leoparzii de zăpadă (Uncia uncia), cinteze mongole de deşert
(Rhodopechys mongolicus), vulturi negri eurasiatici (Aegypius monachus), berze albe (Ciconia
ciconia) sau vulpi roşii (Vulpes vulpes).
În sudul, sud-estul şi estul continentului, unde clima este caldă și umedă iar vegetația
bogată, diversitatea biologică este foarte mare: tigri bengalezi (Panthera tigris bengalensis), urşi
negri asiatici (Ursus thibetanus), leoparzi indieni (Panthera panthera fusca), urşi leneşi sau
buzaţi (Melursus ursinus), panda giganţi (Ailurpoda melanoleuca - Rezervaţia Wolong), elefanţi
asiatici (Elephas maximus), rinoceri indieni (Rhinoceros unicornis), cobre (Naja naja), crocodili
de mlaştină (Crocodylus palustris), panda roşii (Ailurus), urangutani (Pongo pygmaeus), dragoni
de Komodo (Varanus komodoensis), macacul japonez (Macaca fuscata), raţe mandarin (Aix
galericulata), cocori japonezi (Grus japonensis).
Solurile reflectă zonalitatea bio-climatică. În zona arctică, caracterizată de procese
pedogenetice rudimentare, predomină permafrostul, iar spre sud, în taiga, soluri podzolice.
Solurile din stepele şi pădurile zonei temperate sunt fertile şi bogate în humus, iar cele brune din
zona mediteraneană şi cele galbene şi roşii din regiunile subtropical-musonice sunt bogate în
oxizi de fier şi aluminiu. În zona pădurilor tropical-umede tipice sunt solurile lateritice.

CARACTERE ALE POPULAȚIEI, ORAȘELOR ȘI ECONOMIEI

Populația Asiei

Populaţia continentului este de circa 3,5 miliarde locuitori, adică aproximativ jumătate din
populaţia Terrei (7 miliarde locuitori în 2012). Cele mai populate state ale Asiei sunt: China (1,3
md.), India (1,2 md.), Indonezia (230 mil.), Pakistan (173 mil.), Bangladesh (150 mil.), Japonia
(128 mil.), Folipine (94 mil.) și Vietnam (87 mil.).
Vechimea populării. Continentul a fost populat dispre Africa, fiind descoperite fosile de
hominizi în Georgia (situl Dmanisi – Homo georgicus, cu o vârstă de 1,7 milioane ani),
Indonezia (Omul de Java - Pitecanthropul erectus, cu o vechime de 1,5 milioane ani) sau China
(Homo erectus pekinensis, de acum circa 400 milioane ani). În Asia au apărut cele mai vechi
civilizaţii ale omenirii: mesopotamiană (mil. VI î.Hr - civilizaţiile sumeriană, akadină, asiriană,
babiloniană), Indusului (mil. IV î.Hr) și chineză (mil.III î.Hr. – pe cursul mijlociu al fluviului
Huang). Dintre formațiunile politice care au apărut aici, unele au avut o expansiune
extraordinară, precum imperiile Persan (sec.VI-V î.Hr), Mongol (sec. al XIII-lea) sau Otoman
(maxima extindere fiind în secolele XVI-XVII). Transformări socio-politice majore au loc în
perioada colonială, marile puteri coloniale fiind: Anglia, Portugalia, Olanda, Franța, Rusia și
Spania.
Densitatea populației. Populaţia este distribuită inegal în teritoriu, cele mai mari densităţi,
ce pot depăși 500 loc/km2, fiind întâlnite în câmpiile: Chinei de Nord, Manciuriei, Gangelui,
Malabar, Coromandel, Central Thailandeză, apoi în estul insului Honshu și insulele Jawa și
Luzon. La nivel statal, se disting prin densităţile mari: Singapore (peste 7000 loc/km2),
Bangladesh (1000 loc/km2), Coreea de Sud (487 loc/km2), Japonia (343 loc/km2) sau Filipine
(peste 300 loc/km2). Pe de altă parte, regiuni slab umanizate sunt: Siberia, datorită climei foarte
reci și solurilor îngheţate pe mari suprafeţe, ariile deşertice din partea centrală şi sud-vestică a
Asiei (vestul și nordul Chinei, Asia Centrală, Peninsula Arabă, partea centrală a Iranului etc.).
Dinamica populației. La nivel general, se constată o reducere semnificativă a natalității și
mortalității în ultima jumătate de secol (în Thailanda, natalitatea a scăzut de la 42‰ la 13‰), o
creștere a speranței de viață și o reducere a ratei anuale de creștere a populației. Natalitatea este
încă foarte ridicată în lumea islamică (Pakistan, Iran, cu peste 30‰), în timp ce în China a fost
adoptată politica unicului copil. Mortalitatea este ridicată în statele sărace: Afganistan, Laos,
Yemen, Nepal, state care se remarcă şi printr-o speranţă de viaţă redusă (sub 65 ani). În Japonia,
unde speranța de viață este cea mai mare, peste 80 ani, se constată o îmbătrânire a populației.
Migraţiile sunt de mai multe tipuri: interne (de la sat la oraş sau spre regiunile mai
dezvoltate economic, fiind tipice în China, India sau Indonezia), intracontinentale (dinspre
statele sărace din Asia de Sus spre Golful Persic) şi intercontinentale (spre Europa, America şi
Australia). În Emiratele Arabe Unite, din cei 5,1 milioane locuitori în 2011, 4,1 milioane erau
străini. O situație similară se regăsește în Kuwait.
Structura populaţiei. Din punct de vedere rasial, aici se întâlnesc aproape toate rasele
planetei: albă (majoritatea populaației din statele caucaziene, arabe, din nordul Indiei sau Israel),
mongoloidă (populația din China, Mongolia, Japonia sau Indochina), neagră (unele populaţii din
India şi Filipine), dravidiană (în sudul Indiei).
În privința religiei, toate marile credințe religioase ale lumii au apărut aici: creştinismul
(practicat în ponderi mai mari în Filipine, Coreea de Sud, Rusia asiatică, Georgia, Armenia sau
Timorul de Est), islamismul (larg răspândit în Indonezia, Pakistan, Bangladesh, Iran, Turcia,
statele arabe, Asia Centrală, Azerbaidjan sau Afganistan), budismul (China, Japonia, Coreea de
Sud, Indochina, Mongolia), hinduismul (India, Nepal, Sri Lanka), iudaismul (Israel),
confucianismul (China), şintoismul (Japonia), şamanismul (practicat de unele populații din
Siberia, Mongolia, Coreea de Sud, Laos, Indonezia sau Myanmar).
În Asia, sunt unele state omogene din punct de vedere lingvistic, precum statele arabe,
Japonia, Coreea de Nord și Sud, Mongolia şi numeroase state eterogene. În India sunt
recunoscute 15 limbi oficiale, în Filipine se vorbesc peste 100 limbi și dialecte, iar în Indonezia
peste 600. Majoritatea statelor sunt omogene din punct de vedere etnic, unele cu peste 90% din
populaţie aparţinând unei singure etnii (Japonia, Coreea de Nord şi Sud, Mongolia, Yemen,
Iordania, Siria, Armenia, China.
După structura pe medii, întâlnim un grad ridicat de urbanizare în Singapore (100%), Qatar
(95%), Israel (92%), Coreea de Sud (83%), Japonia (80%), dar şi unele state unde predomină
populaţia rurală: Nepal, Cambodgia, ambele cu 20% populaţie urbană, apoi Laos, Vietnam, India
cu 30%.

Orașele

Vechimea oraşelor. În cadrul continentului asiatic se pot distinge mai multe generaţii de
oraşe, în funcție de momentul apariției și afirmării: oraşele antice (Eridu, Uruk, Ur, Babilon,
Susa, Ierusalim, Tyr, Damasc, Persepolis, Mohenjo-Daro, Harappa, Varanasi, Anuradhapura,
Xian, Luoyang), oraşele medievale (Bagdad, Shiraz, Malacca, Angkor, Sukhothai, Samarkand,
Buhara, Agra, Lahore, Nanjing, Osaka, Kyoto), oraşe cu dezvoltare rapidă în perioada colonială
(Calcutta, Bombay, Chittagong, Singapore, Jakarta, Colombo, Manila, Cebu).
Mărimea oraşelor. Oraşele Asiei sunt printre cele mai mari din lume, aici găsindu-se mari
arii metropolitane: Tokyo (împreună cu Yokohama, Kawasaki, Chiba și altele are o populație de
peste 30 milioane locuitori), Jakarta (28 mil.loc.), Seul (24 mil.), Delhi (22 mil.), Mumbay (20
mil.), Shanghai (16 mil.), Osaka (16 mil.), Teheran (14 mil.), Karachi (14 mil.), Calcutta (14
mil.), Dhaka (13 mil.), Istanbul (13 mil.), Bangkok (12 mil.) și Manila (11,5 mil.loc.).
Repartiţia şi mărimea principalelor oraşe asiatice: În Asia de Nord (Rusia asiatică), cele
mai importante orașe sunt: Novosibirsk, Omsk, Krasnoiarsk, Irkutsk, sau Vladivostok, în Asia
Centrală: Taşkent, Samarkand, Almaty, Astana, Karaganda, Bishkek, Aşgabad și Duşanbe, în
Asia de Sud-Vest: Teheran, Mashhad (2 mil), Tabriz, Bagdad, Basrah, Mosul, Ar-Riyad, Jeddah,
Kabul, Kandahar, Erevan, Baku, Tbilisi, Beirut, Amman, Damasc și Alep, în Asia de Sud:
Mumbay, Delhi, Calcutta, Madras, Bangalore, Dhaka, Karachi, Islamabad, Lahore și Colombo,
în Asia de Sud-Est: Jakarta, Surabaya, Bandung, Manila, Kuala Lumpur, Yangon, Bangkok,
Hanoi și Ho Chi Minh, iar în Asia de Est: Tokyo, Yokohama, Osaka, Nagoya, Beijing, Shanghai,
Tianjin, Shenyang, Taipei, Seul, Pusan și Pyongyang.
Funcţiile oraşelor. Oraşele mari și capitalele au funcţii complexe (administrative,
comerciale, industriale etc.). Prin specific, se disting orașele: Norilsk, Anshan, Jamshedpur,
Abadan, Kirkuk, Yanbu al Bahr, Jamnagar (funcție industrială), Shanghai, Singapore, Pusan,
Kobe, Cochin, Aden, Haifa (funcție portuară), Tokyo, Hong Kong, Singapore (funcție financiar-
bancară), Agra, Dubai, Nara, Antalya, Aqaba, Kyoto, Bangkok, Kuala Lumpur (funcție
turistică), Ierusalim, Mecca, Benares, Najaf, Mashhad, Varanasi (fucnție religioasă).

E conomia

Asia este cel mai dinamic continent al planetei, însă cu disparități regionale semnificative
în dezvoltarea economică. Unele state sunt puternic dezvoltate economic (China, Japonia,
Coreea de Sud, Singapore, Israel, Malaiezia, Emiratele Arabe Unite), însă cele mai multe sunt în
curs de dezvoltare, unele puțin dezvoltate (Mongolia, Laos, Yemen, Tadjikistan, Timorul de Est,
Afganistan). China și Japonia ocupă locurile 2 și 3 în ierarhia economică mondială. Asia se mai
distinge și prin rolul său de bază de aprovizionare globală cu nenumărate resurse minerale și
produse agricole.
Factori determinanţi în dinamica economică.Dezvoltarea economică a statelor asiatice a
fost determinată de o serie de factori naturali și antropici. În privința factorilor naturali, un rol
major au jucat: relieful, clima, resursele de apă, fertilitatea solurilor și resursele minerale. În
cazul factorilor antropici, au contat atât resursele umane, cât și deciziile politice sau geopolitice.
Chinezii au contribuit, prin numeroasele lor descoperiri (hârtia, busola, praful de pușcă), la
progresul omenirii. Unele acțiuni geopolitice, cum au fost cele din perioada colonială, sau
deciziile politice, precum deschiderea Chinei spre exterior din timpul lui Deng Xiaoping, au
produs schimbări semnificative în economie și societate. Ocuparea Asiei Centrale de către Rusia
a dus la transformări politice, economice, etnice și culturale semnificative.
Industria. Motorul oricărei economii îl reprezintă industria energetică, Asia fiind
continentul cu foarte bogate resurse de petrol, gaze naturale sau cărbune. Cele mai mari
zăcăminte de petrol și gaze se găsesc în zona Golfului Persic. Arabia Saudită, unde petrolul a
fost descoperit în 1930, este cel mai mare producător din regiune și al doilea din lume după
Rusia. Rezervele saudite de petrol se cifrează la 264,5 miliarde barili, adică 19% din rezervele
mondiale. Producția în 2011 s-a ridicat la 10 milioane barili/zi (12% din producția mondială),
provenind în bună măsură de la câmpurile Al Ghawar (cel mai mare din lume) și Al Saffaniyah
(cel mai mare câmp din domeniul marin).
O participare semnificativă la producția mondială de petrol, în 2011, au avut și statele: Iran
(4,2 mil.barili/zi), China (4 mil.barili/zi), Emiratele Arabe Unite (2,8 mil.barili/zi), Kuwait (2,5
mil.barili/zi, câmpul Burgan fiind al doilea din lume ca mărime), Irak (2,4 mil.barili/zi),
Kazahstan (1,7 mil.barili/zi) sau Indonezia (1 mil. barili/zi). În ce privește partea asiatică a
Rusiei, de aici provine cea mai mare parte din producția țării, mai ales din Câmpia Siberiei de
Vest, unde se distinge câmpul Samotlor.