Conexiunea Alexandria

444 Pages·2013·1.88 MB·Romanian

by  Steve Berry

STEVE BERRY
CCOONNEEXXIIUUNNEEAA
AALLEEXXAANNDDRRIIAA
Seria Cotton Malone 02
Traducere din limba engleză
DIANA BĂLTEANU
Steve Berry.
Cotton Malone 02: The Alexandria Link.
Ballantine Books, 2007.
© 2007 by Steve Berry, Ballantine Books (ptr. Ediţia originală).
© RAO International Publishing Company, 2008 (ptr. Ediţia în
limba română).
ISBN 978-973-103-830-8.
2008
Steve Berry este avocat şi, deşi nu
mai practică avocatura, este implicat
în politica locală din Georgia.
Interesul său pentru istorie l-a
îndemnat spre cariera de scriitor. A
debutat în 2003 cu thrillerul Camera
de chihlimbar, care a devenit
imediat un bestseller în Statele
Unite. Următoarele sale cărţi
– Profeţia familiei Romanov, Al treilea secret, Moştenirea
templierilor, Conexiunea Alexandria – au urcat rapid în
topurile întocmite de USA Today, Publisher’s Weekly, The
New York Times.
Pentru Katie şi Kevin,
Două stele căzătoare, care au revenit pe orbita vieţii mele.
Mulţumiri
Scriitorii ar trebui să fie atenţi cu utilizarea pronumelui „eu”. O
carte este rezultatul unui efort colectiv, iar echipa din care am
privilegiul să fac parte este cu adevărat minunată. Astfel, pentru
a cincea oară, mii de mulţumiri. Mai întâi, lui Pam Ahearn, agenta
mea, care a înfruntat un uragan cu numele de Katrina şi care a
reuşit să scape cu viaţă. Mai departe, mulţumesc oamenilor
minunaţi de la Random House: Gina Centrello, o editoare
extraordinară şi o doamnă extrem de încântătoare; Mark Tavani,
editorul meu, care s-a dovedit mult mai înţelept pentru vârsta pe
care-o are; Cindy Murray, care se întrece mereu pe ea însăşi cu
publicitatea; Kim Hovey, ale cărei abilităţi în marketing nici nu
pot fi descrise; Beck Stvan, talentatul artist cu un ochi de
specialist în ceea ce priveşte copertele; Laura Jorstad, care a
redactat din nou cu mare acurateţe; Carole Lowenstein, care
întotdeauna aranjează paginile într-un format cât mai uşor lizibil;
şi, în cele din urmă, mulţumesc tuturor celor de la promovare şi
distribuţie – absolut nimic nu s-ar fi putut realiza fără imensul lor
efort.
Mai este o persoană care merită o menţionare specială:
Kenneth Harvey. Acum câţiva ani, la un dineu în Carolina de Sud,
Ken mi-a îndreptat atenţia asupra unui cărturar libanez numit
Kamal Salibi şi asupra unei teorii destul de obscure, dar care în
cele din urmă s-a materializat în acest roman. Ideile apar în cele
mai ciudate momente şi din cele mai neaşteptate surse, iar
sarcina unui scriitor este să le recunoască. Mulţumesc, Ken.
De asemenea, am o nouă Elizabeth în viaţa mea, care este
isteaţă, frumoasă şi drăgăstoasă. Bineînţeles, Elizabeth, fiica
mea de opt ani, continuă să aducă bucurie în viaţa mea. În cele
din urmă, această carte este dedicată celor doi copii ai mei mai
mari, Kevin şi Katie, care mă fac să mă simt atât bătrân, cât şi
tânăr.
„Istoria este distilarea evidenţei că ai supravieţuit trecutului.”
OSCAR HANDLIN, Adevărul în istorie (1979).
„Încă de la primul Adam care a zărit noaptea şi ziua şi forma
propriei mâini, bărbaţii au inventat poveşti şi au imortalizat în
piatră, metal sau pergament tot ceea ce cuprinde lumea sau
ceea ce visează ea să creeze. Aici se găseşte rodul muncii lor:
Biblioteca… Necredincioşii spun că, dacă ar fi să ardă, istoria ar
arde odată cu ea. Se înşală. O neîncetată muncă umană a dat
naştere acestei infinităţi de cărţi. Dacă însă dintre toate nu ar
rămâne nici măcar una, omul ar recrea fiecare pagină şi fiecare
rând.”
JORGE LUIS BORGES, privitor la Biblioteca din Alexandria.
„Bibliotecile sunt memoria omenirii.”
JOHANN WOLFGANG VON GOETHE.
Prolog
PALESTINA
APRILIE 1948
Răbdarea lui George Haddad ajunsese la capăt, în timp ce-l
privea furios pe bărbatul legat de scaun. La fel ca el, prizonierul
avea pielea tuciurie, nasul acvilin şi ochii căprui, înfundaţi în
orbite, ca sirienii sau libanezii. Era însă ceva la acest om care lui
Haddad nu-i plăcea deloc.
— Te mai întreb o singură dată! Cine eşti?
Soldaţii lui Haddad îl prinseseră pe străin cu trei ore în urmă,
chiar înainte să se lumineze de ziuă. Mergea de unul singur,
neînarmat, ceea ce era nebunie curată. Încă de când britanicii se
hotărâseră, în noiembrie trecut, să împartă Palestina în două
state, unul arab, celălalt evreu, izbucnise războiul între cele două
părţi. Şi totuşi, acest zănatic intrase direct într-o fortăreaţă
arabă, fără să opună vreo rezistenţă şi nu spusese nici un cuvânt
de când fusese legat de scaun.
— M-ai auzit, dobitocule? Am întrebat cine eşti!
Haddad îi vorbise în arabă, aşa că bărbatul sigur înţelesese.
— Sunt un Păzitor.
Răspunsul nu însemna nimic pentru el.
— Ce-i asta?
— Suntem păstrători ai cunoaşterii.
Nu avea nici un chef de ghicitori. Chiar ieri rezistenţa
evreiască atacase un sat din apropiere. Patruzeci de femei şi
bărbaţi palestinieni fuseseră mânaţi într-o carieră de piatră şi
împuşcaţi. Nimic ieşit din comun. Arabii erau omorâţi în mod
sistematic sau expulzaţi. Pământul pe care familiile lor îl
ocupaseră timp de o mie şase sute de ani le era confiscat. Ceea
ce se întâmpla era nakba, o catastrofă. Haddad simţea nevoia să
fie afară, luptând cu inamicul, nu să stea aici şi să asculte aiureli.
— Cu toţii suntem păstrători ai cunoaşterii, preciză el. A mea
este cum să fac să dispară de pe faţa pământului fiecare sionist
pe care-l găsesc.
— De aceea am şi venit. Acest război nu este necesar.
Bărbatul acesta era un idiot!
— Eşti orb? Evreii au împânzit acest loc. Suntem zdrobiţi.
Numai războiul ne-a mai rămas.
— Subapreciezi încăpăţânarea evreiască. Au supravieţuit timp
de secole şi o vor face în continuare.
— Pământul e al nostru! Noi vom învinge!
— Sunt şi lucruri mai puternice decât gloanţele care îţi pot
aduce victoria.
— Aşa e, bombele! Avem şi din astea o grămadă! O să vă
zdrobim pe toţi, hoţi sionişti ce sunteţi!
— Nu sunt sionist.
Declaraţia veni pe un ton calm, apoi bărbatul tăcu. Haddad îşi
dădu seama că trebuia să termine rapid acest interogatoriu. Nu
avea timp să bată pasul pe loc.
— Am venit de la bibliotecă să vorbesc cu Kamal Haddad,
spuse bărbatul în cele din urmă.
Furia lui Haddad se transformă în confuzie.
— E tatăl meu.
— Mi s-a spus că locuieşte în acest sat.
Tatăl său fusese cadru universitar, specializat în istoria
Palestinei şi predase la colegiul din Ierusalim. Fusese un bărbat
cu voce puternică şi râs sonor, mare la trup şi la suflet şi
acţionase recent ca emisar între arabi şi britanici, încercând să
oprească imigrarea evreiască masivă şi să împiedice nakba. Însă
eforturile sale dăduseră greş.
— Tatăl meu a murit.
Pentru prima dată zări o sclipire de îngrijorare în privirea
inexpresivă a prizonierului.
— Nu ştiam acest lucru.
Haddad îşi aminti lucruri pe care ar fi vrut să le uite pentru
totdeauna.
— Acum două săptămâni şi-a băgat ţeava unei puşti în gură şi
şi-a spulberat ceafa, spuse el. A lăsat un bilet prin care spunea
că nu putea suporta să vadă distrugerea pământului său de
baştină. Se credea răspunzător pentru că nu îi putuse opri pe
sionişti. Haddad scoase revolverul şi aproape că îl lipi de faţa
Păzitorului. Ce treabă aveai cu tatăl meu?
— El este cel căruia trebuie să-i transmit informaţia pe care o
am. El este invitatul.
— Ce tot spui acolo? întrebă Haddad, simţind cum îi creştea
furia.
— Tatăl tău era un om foarte respectat. Era un erudit şi avea
dreptul să împărtăşească din cunoaşterea noastră. De aceea am
venit, pentru a-l invita să participe.
Vocea calmă a bărbatului îl izbi pe Haddad ca o găleată de apă
care stinge o pălălaie de foc.
— La ce să participe?
— Asta e numai pentru el, spuse Păzitorul, clătinând din cap.
— E mort!
— Înseamnă că va fi ales un alt invitat.
Despre ce tot bătea câmpii acest om? Haddad capturase mulţi
prizonieri evrei, pe care îi torturase pentru a afla tot ce se putea,
apoi îi împuşcase pe cei care mai rezistaseră. Înainte de nakba,
Haddad se ocupase de cultivarea măslinilor, dar, asemenea
tatălui său, se simţise atras de universitate şi voise să-şi
continue studiile. Acest lucru era imposibil acum. Se înfiinţase
statul Israel, graniţele acestuia se brăzdaseră în pământul
strămoşesc arab, lumea compensându-i astfel pe evrei, după
cum se părea, pentru holocaust. Şi toate pe socoteala poporului
Palestinei.
Îşi fixă ţeava pistolului între ochii bărbatului.
— Tocmai m-am autoinvitat. Spune ce ştii!
Ochii bărbatului părură a-l străpunge şi, pentru o clipă, îl
copleşi o stare de nelinişte. Acest emisar mai făcuse cu siguranţă
faţă şi înainte situaţiilor dificile. Haddad admira curajul.
— Lupţi într-un război care nu este necesar, împotriva unui
inamic dezinformat, îi spuse bărbatul.
— Despre ce vorbeşti, pentru numele lui Dumnezeu?
— Asta va afla numai următorul invitat.
Trecuse deja jumătate din acea dimineaţă. Haddad trebuia să
doarmă. Sperase să afle de la acest prizonier identitatea câtorva
evrei din rezistenţă, poate chiar a monştrilor care îi măcelăriseră
cu o zi în urmă pe oamenii aceia. Blestemaţii de britanici le
dădeau sioniştilor puşti şi tancuri. Timp de ani la rând britanicii le
interziseseră arabilor să deţină arme, ceea ce îi pusese într-o
poziţie extrem de dezavantajoasă. E adevărat, arabii erau în
număr mult mai mare, dar evreii erau mai bine antrenaţi, iar
Haddad se temea că rezultatul acestui război avea să fie
legitimarea statului Israel.